dor de ducă

prea multe zile necizelate și cămăși necălcate. plec în căutare de povești și locuri mai aproape de liniște.

oare de ce nu mă uit niciodată la videoclipuri?se pare că mai sunt și alți nebuni care se întind de bună voie în mijlocul drumului...

din Puric

”[...]

Alte spice, multe, mii, zeci de mii, sute de mii, au fost culese și închise în hambare-temniță, fără de apă și lumină, în frig cumplit, zdrobite apoi de piatra de moară a fratelui său, devenit între timp neghină. Și, ce ciudat!, vlăguite, distruse, s-au apucat să-ncolțească prin colțurile de piatră rece ale temniței, să-și scrie viața scurtă cu vârf de ac pe bucățele de săpun și să vorbească unele cu altele prin bătăi scurte de zid, ca de toacă, ca să nu fie înțelese decât de Dumnezeu. Și dincolo de toate acestea s-au apucat să răsară din groapa comună unde au fost aruncate și să facă dimpreună un lan invizibil.

Noi suntem memoria grâului curat!, ne șoptește parcă, în adierea de vânt, lanul invizibil.

Voi sunteți pâinea noastră, cea spre ființă! murmurăm îngenungheați în fața lanului, noi. Grâul fără ploaie de lumină suntem noi, ne strigă lanul invizibil, întinzându-ți brațele nevăzute spre noi.

Nu te teme, îi răspunde Dumnezeu, ai să fii udat! Și o ploaie ciudată țâșni din lacrimile acestui neam.

Lacrima spărsese zidul uitării și grâul creștea. O parte din grâul rămas în afară alesese și el să nu fie neghină. Alesese să fie ploaie pentru grâul închis, alesese să fie memoria lui. Furios, noul semănător își arunca sămânța lui otrăvită peste tot. Am să schimb pământul! Am să-ntorc brazdă peste brazdă, urla semănătorul ciumei, până o să deveniți toți buruiană! Și buruiana crescu furioasă peste tot, nu numai în locul grâului, dar și cu el laolaltă.

”S-a tăiat capul viperei, dar acum otrava se-ntinde în tot corpul!”, se auziră din nou cuvintele bătrânului părinte.

-Unde să ne ducem?..., strigau înnebunite spicele de grâu rămase. Frații noștri au fost închiși, alții secerați, iar noi, otrăviți, ce să facem?

-Să faceți ce făceați și-nainte: să creșteți cu fața spre cer!, șopti bătrânul, iar vocea lui se duse, purtată de vânt, înapoi, de unde venise, din lanul nevăzut de grâu curat al neamului românesc.”

                                                                                                    (Despre Omul Frumos- Dan Puric)

consolare

ce devin pictorii mici neajunși pictori și cum erau mici copii pictorii mari?

am auzit că în Hong Kong cutiile poștale sunt verzi

 ”E greu să te controlezi mereu și să fii zen. Uneori, mi s-ar părea excelent dacă am reuși să trăim într-un balon de sticlă anti-orice.” (fata din plic)

ieri. mi-a luat cinci minute de val-vârtej prin cameră până am observat plicul alb timbrat cu ”Mierea ursului” ce mă aștepta liniștit pe noptieră. primul gând când l-am văzut a fost: ”ooo, ai ajuns...”, de parcă aș fi așteptat un om. povestea Anei și a tipului masiv din autogara din Cluj cu ”ochelari de Matrix” mi-au reamintit de ce-mi face atât de bine jocul cu litere împăturite. mulțumesc.

Accidentul

Îmi amintesc ziua aceea. Au trecut exact zece ani de atunci. Nu cred că vreunul dintre ei ține minte data și nici nu știu în ce fel mai e acum relevantă; nu i-am întrebat, deși tare mă bătea gândul la un moment dat.

Era o zi de vacanță la fel de caldă ca și azi.  Poate mama și tata aveau un pic mai mult timp ca acum, nu mai știu... Mergeam pentru prima dată la mamaie cu botoasa (mereu mi-a lăsat impresia asta) Dacie albă. Aveam pe banchetă ursul roșu și un hanorac moale verde, proaspăt primit (de care nici acum nu mă pot despărți, chiar dacă mi-a rămas mic). Citeam amândouă ”Lecturile copilăriei”, o antologie pe care ne-o cumpăra tata pe atunci; una dintre ele avea coperta galbenă, cealaltă albastră, cu o Lizucă și-un Patrocle pe copertă; le-am păstrat undeva prin bibliotecă, deși încă mai păstreză între foile lor miros înțepător de benzină. Nu-mi amintesc acum numele localității în apropierea căreia ne aflam, dar era câmp deschis, șoseaua destul de largă, dar marginea drumului considerabil abruptă. Parcă văd și acum norul uriaș de fum răspândit pe șosea, care se apropia amenințător de noi. Obstacolul era, de fapt, un soi de tractor (ori ce-o fi fost), nesemnalizat în niciun fel, evident, care curăța șoseaua și lăsa în urma lui avalanșe colbuite. Am mai privit-o cu frică vreo două secunde până ne-am trezit cu susu-n jos.  Izbitura s-a petrecut într-o clipită: răsturnați pe cealaltă parte a șoșelei, eram captivii caroseriei  mototolite ca o foaie de hârtie de care nu mai ai nevoie și pe care te pregătești să-o arunci la coș. Nu-mi doresc să mai trăiesc momente ca acelea de panică, în care efectiv nu știam ce se întâmpla și cum de totul se schimbase dintr-o dată. Alarmați de cele văzute, pasagerii din mașinile care veneau în urma noastră, ne-au scos dintre fiare. Ca prin minune, nu pățisem nimic niciunul dintre noi. Nu cred că ”am avut noroc” și am scăpat, a fost pur și simplu rânduit să fie așa. Aveam zece ani. Îmi amintesc șoseaua îmbăiată de benzină, fiarele contorsionate și expresia de îngrijorare de pe fața lui tata. Aveam zece ani, dar nu conștientizam ce se întâmplase, mai mult îmi părea rău că nu vom putea ajunge la mamaie. Copil naiv, întristat că ”jocul” nu ieșise așa cum i s-a promis, știam totuși că Doamne Doamne îmi salvase a doua oară viața. Minunea însemna că trebuia să trăiesc, să trăim cu toții. Tata nu a vrut s-o lase acolo pe botoasă (chiar dacă lumea-i zicea că o poate transforma în ”coteț de găini”), a readus-o acasă; i-a luat mecanicului câteva săptămâni s-o refacă, a suferit sărmana operații chirurgicale dureroase (a fost chiar și decapotabilă)...Peste ani, urma să renunțe la ea. Cine știe, poate acum chiar a ajuns ospiciu de găini.

În astfel de momente nu poți decât să fii recunoscător pentru ceea ce primești și să iei viața ca un dar neprețuit, să mulțumești pentru fiecare clipă și pentru grija pe care cineva de sus permanent ți-o poartă...

când arde cuptorul, spune-i că ție nu-ți plac avalanșele

sunt multe lucruri despre mine pe care nu le știi pentru că nu le spun nimănui. când se întâmplă să mă uit la soare (unii îmi cunosc ”alergia”), mărunțesc un gând în zece scrisori. altele sunt bătătorite în locuri unde pic de miros de naftalină nu pătrunde. așa e indicat. azi inima-mi zicea că nu mai poate duce atâtea pânze de păianjen și că trebuie să-mi găsesc ”frimiturica” mea și pace. problema e că vorbește o limbă-nțeleasă doar de ea, e tare nătângă câteodată. nu cred că știe că e un pic mai greu de lucrat cu puii de urs împiedicați.

"I'm home, I'm healthy and I want to see you as soon as possible", atât am nevoie să mi se spună ca să-mi revin. ba nu, mint. și de oamenii care după două vorbe își dau seama dacă ”binele” e răspuns de chiar ori doar din..complezență.

tu cum simți pământul?

mă bucur mai ceva ca un copil de tot ce înseamnă lucrurile mici nearșițate aduse de cuptor. am reînceput  Lorelei pentru că la ea mă gândeam în mijlocul sesiunii cu jind...cu un strop de melancolie, recunosc că paginile poveștii au miros de veri trecute, pe care-am încercat azi să le prind în cești de tei..

după o oră de mers desculțe, am reinventat pașii mici. florile, prin iarba pârjolită, mai greu sunt de găsit (eu plecasem de acasă visând să mă întorc cu brațe întregi), iar unde era câmpul galben săream în sus din cauza gâdiliturilor..

să-ți spun cum am simțit eu azi pământul? zâmbindu-mi, bucuros că-mi poate lăsa dâre felurite-n tălpi..

și apoi, da, sunt fericită...dacă n-aș fi copil de țară, cine m-ar mai întreba unde mi-s papucii?

vălmășag nedospit

A privit pașii mărunți ai soarelui până a uitat să alunge țânțarii care umflau coline vulcanice pe pielea-i zebrată. Și-a înfundat picioarele în firele legănătoare de cri-cri-uri ale ierbii, a luat o mușcătură dintr-un acru măr verde și a mâzgălit câteva gânduri aiurea. Îi e greu să accepte că nu mai e considerată un copil de către cei ai casei (și nu numai), deși sufletul ei e la fel de viu ca la cinci ani. Vineri, în drum spre casă, lângă un geam prin care lumina apusului pătrundea întrerupt, simțea cum picuri de rouă creșteau în colțul ochilor; încerca să-i aspire înapoi, dar nu-i reușea decât o schimonosire tăcută, neobservată de nimeni. Un pui de om cu magice sclipiri albastre  o privea și-i surâdea acum pe furiș; nu mai avea treabă cu rața de pluș verde, nici cu bicicleta roz, începuse un cucu-bau mai delicios care-o făcea să izbucnească în hohote de bucurie. Uneori are impresia că Mieunica, blocurile de desen, povestea lui Puf-alb și a lui Puf-gri, cutiile de boniboni, gălbenușurile de la kinder s-au închis toate într-o valiză de negăsit, ca răspuns revoltă. Ori poate suferă ea de amnezie și nu-și amintește unde le-a lăsat și de ce are nevoie acum de ele. De asta vrea (da, și pentru că și poate) să recitească povești care-au lăsat dâre-sentimente în cutia tetracamerală ce trepidează la orice zguduitură...

m-aș muta la polul nord

”teoretic” s-ar zice că de azi am intrat în vacanță. practic... încă nu o simt. mai bine zis, mi-am cam luat un soi de liber de când m-am mutat acasă. nu crede tot ce citești, s-ar putea să nu fie chiar așa. tot ce mai știu e că vreau liniște mâine să-mi pun ordine în lista lucrurilor frumoase de făcut vara asta. de fiecare dată când termin ceva, simt nevoia să fiu singură undeva pe un vârf de munte, departe de toată agitația și de oamenii care mă asaltează cu întrebări.

lasă-mă cu bubele, alergiile și lacrimile mele de la soare, o să-mi revin până mâine dimineață.

chiar și la șapte dimineața

le trimite Doamne Doamne minuni uitucilor, că ochii lor sunt prea învăluiți de alte cele să mai vadă esențialul...

să ne baricadăm de soare..

cu pături de culoare..

oare ți-am povestit de obloanele verzi pe care am început să le fotografiez? le poți vedea aici, deși deocamdată sunt doar câteva (dacă ai și tu, mi le poți trimite printr-un bobârnac, m-aș bucura să adun cât mai multe). pe cele de mai sus le-au revopsit albastre, dar trebuie să recunosc că îmi plac.

v-aș scrie o singură scrisoare, cu o frază pentru fiecare, să vă chinuiți să deslușiți care e pentru voi..v-aș scrie dar e târziu acum. vineri...

rochie de Cuptor

 vizitatorii noștri sunt oameni care iubesc florile și culorile. nu-i așa, Dideplu?