...tânãra în rochie albã cu flori, pe tocuri, cu ochelari de muscã şi pãlãrie uriaşã de soare, pe care era mai-mai sã i-o zboare vântul.
...sau vecina ei de aşteptat la semafor care o studia din cap pânã-n picioare cu o privire oarecum indignatã ce vorbea de la sine:
“nebuna asta se crede probabil in Hawaii”.
...fetița de 5 ani care chema un porumbel fricos cu pufuleți în Piața Mare.
...tanti din autobuzul alãturat care citea integrame( fãrã a le rezolva:p) cu atâta interes de parc-ar fi fost un roman de dragoste.
... un el cu un dicționar.
...bãtrânica ce contempla strada de la o fereastrã vetustã de timp, dar care, vãzându-mi paşii mici, mi-a zâmbit.
...pensionarii ce se plimbau astãzi de mânã liniştiți pe centru.
...vecinii mei simpli pentru care
“bunã ziua” e sfântã.
...studenta cu eşarfe colorate cu care mã întâlnesc de douã-trei ori pe sãptãmânã în drum spre stația de autobuz.
..bãiețelul firav cu ghiozdan cochilie-cutie uriaş pe care-l vedem mai mereu dimineața.
Ei toți ar putea fi
“Anonimii”, dar ... nu! Pe ei nu pot spune cã-i cunosc....
"Anonimii" sunt oameni la care țin, a cãror poveste o voi scrie, dar ale cãror nume nu le voi dezvãlui. Mãcar atât.
