Ştii povestea piticului mic-mic-mic prieten cu florile de tei din ibric? Toatã luna ianuarie poznaşul a ascultat atâtea şi atâtea cãni de ceai clocotind şi iar clocotind...cã azi s-a plictisit nevoie mare, şi-a luat indignat cãciula din cuier, s-a încãlƫat cu patinele prãfuite şi a dispãrut...
Eu am bãut toate poveştile lui şi am adormit aproape în fiecare searã lãsând în cãni resturi de frunze şi flori; poate e vina lui cã am visat cã alerg prin grãdini cu margarete şi pãpãdii când zãpada scârƫâie aşa frumos afarã...
Lãsând însã la o parte plecarea piticului...m-am hotãrât cã nu mai vreau sã fiu om cu suflet de cutie pentru cã mi-e foarte dor de G, cea cu suflet de copil. Cutiile nu sunt locul cel mai potrivit în care sã te ascunzi, oricât de frumos împachetate ar fi sau cât de cãlduroase într-o zi de iarnã ar pãrea; cutiile pãstreazã mirosul amintirilor şi al florilor de câmp, aroma ciocolatei şi a cojilor de portocale, dar nu sunt pãturi pentru inimi, nici mãcar batiste pentru lacrimi...
Fericirea nu e vecinã nici cu monotonia, nici cu praful leneş dintre cuvinte şi nu se ascunde în cutii, acum ştiu...
Atunci când umeraşele aşteaptã zgribulite, trebuie despachetate toate hainele şifonate din valize şi cutii, nu-i aşa?
P.S. : De mâine, cu un pic de ajutor din partea iernii, cutiile se transformã în copii....