Am găsit ieri întâmplător printre rafturile Astrei o cărticică ce reuneşte 5 povesti, scrise de Gabriel Liiceanu, Adriana Bittel, Ana Blandiana, Nicolae Manolescu și Ioana Pârvulescu, a căror temă este iubirea, mai exact dragostea la prima vedere... Și, desi am citit doar două dintre ele, nu pentru că nu mi-ar fi plăcut, ci pentru că am vrut să le savurez, mi-a venit ideea să scriu povestea Sânzianei, care pleacă de la un sâmbure de adevăr.
...
El s-a scuzat că a întârziat şi, fără să-i deranjeze pe cei din jur, s-a aşezat într-una din băncile libere din față.
Ce a simțit în acea zi de sfârșit de iarnă, aproape început de primăvară nu semăna cu acel „coup de foudre” a cărui descriere o auzise de atâtea ori de la alții şi pe care crezuse că l-a trăit cu ceva timp în urmă. Sânziana era obosită şi avea să asocieze figura necunoscutului cu cea a unui albinos. Deşi nu era întocmai aşa, avea totuşi statura unui nordic. Nu-l mai văzuse până atunci, dar i se părea că răspândeşte în jurul lui linişte, calm şi o aură de mister, care, fără să-şi dea seama, o atrăgea. Peste câteva luni avea să afle că îl cheamă Andrei, că citeşte mult şi că e cu un an mai mare decât ea... dar cam atât. Îl vedea de câteva ori pe săptămână şi câteodată (adică rareori) îl privea direct în ochii-i pătrunzători, enigmatici. Nu înțelegea de ce se gândeşte la acest necunoscut, de ce inima îi tresaltă şi de ce e bucuroasă atunci când îl vede, chiar şi numai pentru câteva secunde. Sânziana tăcea pentru că ştia că Andrei nu o vede. Şi avea dreptate să procedeze aşa pentru că, nu peste multă vreme, Andrei urma să devină un om cu o valiză.
Datorită lui a început să scrie.