ploaia seamănă cu mine...
nu știi niciodată exact când începe și nici cât durează...
te prefaci că nu simți, nu auzi și nu vezi ploaia... și totuși plângi. umbrela sub care te-ai ascuns tace, dar simte. bătăile picăturilor o dor.
doar acum ți-ai dat seama că, de ani de zile, bătrâna cutie poștală simte de fiecare dată atingerea stropilor, nu întotdeauna mângâietoare, cutia cea veche în care mai demult ai ascuns bomboane, cu ușița veșnic deschisă, și a cărei cheie te-ai întrebat mereu cum o fi arătat...
cine nu și-a dorit când era mic să fie și numai pentru o zi poștaș? (măcar în secret)
eu nu (mai) primesc scrisori. noi primim doar facturi. și totuși... îmi place să trimit scrisori, chiar dacă de cele mai multe ori ceea ce scriu e lipsit de sens sau fără importanță... e o anume bucurie pe care o trăiesc atunci când plicul meu ajunge în cutia roșie. da, cu siguranță un poștaș bătrân îl va purta în geanta lui decolorată de vreme înainte de a-l pune într-o altă cutie sau înainte de a-l înmâna destinatarului. pentru cei care nu știu cum e să primești un gând în dar, scrisoarea nu mai e la modă... prefer să fiu „demodată” și să zâmbesc la gândul că am făcut pe cineva fericit!
până una alta, a trecut ceva timp de când nu am mai scris cuiva...