...
Dragul meu,
Suntem de o veșnicie împreună, iar astăzi sunt o veșnicie de ani de când am devenit uniți întru Hristos. Ce mare dar, ce nemăsurată binecuvântare!
Azi-dimineață mi-ai urat „La mulți ani senini!” - poate pentru că eu devin tot mai crispat-încruntată de grijile zilnice - și-ai făcut și o glumă cum că „degeaba ai pus în coș cea mai scumpă cremă de riduri”. Apoi ai plecat [obosit, dar senin] să rezolvi o grămadă de treburi. Eu am rămas să-i îngrijesc pe cei trei domnișori Cam-tot: pe Spune-cam-tot [foarte răvășit de o enteroviroză], pe Papă-dulce-cam-tot [dornic să coloreze „100” de fișe] și pe Sparge-cam-tot [pus continuu pe șotii și de nelăsat singur deloc]. Despre maldărele de haine [o splendoare!] care ni s-au strâns după numai o săptămână de vacanță nu mai scriu. Nici despre faptul că atunci când nu răzbesc mă simt o îngrămădită și nu pot fi senină cum mă vrei pentru că doar o mamă știe că toate trebuie rezolvate în același timp [adică în timp ce unul țipă că îi e rău, altul că vrea să colorezi cu el și celălalt se-agață de fusta ta să-i dai lapte, iar mașina de spălat cântă că a terminat, hota îți dă dureri de cap, vasele se strâng grămadă, scutecul e plin de-ndată, e amiaza și te-ai învârtit șase ore neîncetat... iar în urma ta totul pare ori neînceput, ori neterminat].
Când te-ai întors, ei dormeau. Nu de mult, abia de câteva minute. Era cât de cât ordine, iar eu numai ce mă apucasem de rulada cu cocos de care-ți era dor. Ai venit cu ceasul cu Micul Prinț reparat [dragul de el, sunt ani de când a dormitat] și cu 3 bujori roz splendizi. Minunați, asemenea celor 3 daruri ale noastre...
Am căutat albumul de nuntă, am scos o fotografie de care-mi era dor, apoi li l-am dat copiilor să-l răsfoiască. Cum de-am ales așa fotografi nepricepuți, nici acum nu înțeleg. Vorba ta, nu ne-am stresat prea mult cu pregătirile și, dacă au fost alții care au vrut să ajute, i-am delegat. Probabil să fi fost nunta acum, aș fi încărunțit cu pretențiile mele. Atunci aveam doar 24 de ani și-mi doream un singur lucru: să fiu soția ta! Am acceptat și orașul, i-am acceptat până și pe Vasilica și pe fotografii cei neinstruiți, numai să ajungem doicaunul în fața Domnului. Până la urmă, acela a fost momentul cel mai important: taina. A fost, este și va rămâne...
În timpul plimbării de seară te-am întrebat cum te simți, iar tu mi-ai răspuns prin 2 cuvinte. Întâi „minunat”, și apoi „bogat”. Cred că nu aș fi găsit alte cuvinte mai potrivite care să mă rezume, asta în ciuda tuturor momentelor în care seninătatea mea devine furtunoasă...
Îți mulțumesc și închei așa cum îți place: „Iubirea se cere păzită de oarba ispită, de fumul rebel, păzită cu zel, cu săbii de-oțel, și de ea, și de el, la fel!”
aici,
Darul tău
