...
Saloanele sunt albe pentru că, altfel, pereții nu ar putea suporta durerea. Durerea chiuitoare și de necuprins a copiilor din spitalul cu tei [o mângâiere acel minunat tei înflorit, acum, la început de Cireșar]. Nu mi-am imaginat nicicând, trecând pe lângă această clădire, câtă suferință a puilor de om e în spatele zidurilor ei. Dar acum știu. Știu cu vârf și îndesat. Știu pentru că am petrecut 10 zile cu puiul cel mic dincolo de ele. În spatele lor. Acum știu multe lucruri despre care mi-aș fi dorit să nu știu. Nici de panarițiu [da, un banal panarițiu, o buturugă mică ce poate răsturna întreg organismul], nici de celulită [ce mai umflătură a avut Dimitrie!], nici de Norovirus [așa e întotdeauna: vii cu una, iei și alta!], nici de moștenirea noastră genetică, doamna Moglob cea capricioasă, care ne joacă mari feste și cu care trebuie să avem extrem de mare grijă. N-aș fi vrut să-mi văd puiul transfuzat, ciuruit [literalmente!] de ace, chinuit cu tratamente, veșnic trezit din somn [nu doar pentru medicamente, ci și de o mare lipsă de empatie]... Dar toate astea ne-au fost date cu un rost. Să învățăm ceva din ele. Cred că Domnul a vrut să ne mai tragă un pic de mânecă, să ne trezim. „De nu va Domnul zidi casa, în deșert s'au ostenit cei ce zidesc.” Așijderea, de n-ar fi purtarea de grijă de Sus, în deșert toate strădaniile noastre de a ne feri de pericole. Viața chiar atârnă de un fir de ață! Suntem recunoscători că Dimitrie e bine acum. Nu am înțeles [și nici nu mi s-a spus explicit] de la început cât de grav a fost [n-aș fi vrut niciodată să știu atât de aproape de septicemie]. Dar tot Domnul, din nemăsurata-I grijă, ne-a învăluit în necunoaștere. Altfel...
Îi sunt recunoscătoare doamnei doctor care l-a tratat pe Dimitrie, dar am rămas cu un gust amar în ceea ce privește o parte [sunt și excepții, desigur!] din personalul spitalului. Am fost internată în repetate rânduri în alte 3 spitale din oraș, dar așa ceva nu am pomenit. Cum să nu te afecteze, ca mamă, să-ți auzi puiul țipând mai bine de 10 minute pentru că nu i se poate fixa o branulă? Cum să nu te necăjești când, galbenă-verde la față și cu migrenă bubuitoare, ceri voie câteva minute afară și nu ți se dă? [doar după milogeli și explicații] Să fii bucuroasă când, după o incizie chirurgicală dureroasă, puiul țipă continuu și tu aștepți garda de seară mai bine de trei sferturi de oră? Sau când abia l-ai adormit și infirmiera vine și trântește ușa de parc-ar vrea s-o scoată din țâțâni?
Mai sunt și alte lucruri care m-au marcat. Unul dintre ele: risipa de mâncare. Timp de șapte zile am stat în salonul de lângă coșurile de gunoi. Ușile sunt toate cu geam mare, așa că am văzut scenariul de zeci de ori. Am fost pur și simplu șocată văzând cum se aruncă la gunoi menajer caserole pline cu mâncare și pâine întreagă. Asta în condițiile în care atât de mulți oameni nu au NIMIC de mâncare și scotocesc prin tomberoane. Cum să ne mai rabde Domnul pe acest pământ???
Un alt aspect înfiorător: telefoanele. Au devenit ca a doua inimă pentru noi. Dacă nu le avem la îndemână, în mână, suntem în sevraj. Ceva nu e bine. Și cel mai trist e că toți [chiar și cei care păreau mai răsăriți] părinții își puneau pruncii la telefon sau îi lăsau să asculte tot soiul de inepții deloc folositoare pentru ei. Nu am văzut pe nimeni cu o carte. Întristător, dar foarte real.
Deznodământul e că ne-am întors sănătoși acasă, iar rezumatul întregii povești l-a scris o doamnă aristocrată, nașa lui Dimitrie: „MINUNE E TOTUL!”