Ursoaicei îi era foame. Începuse perioada hibernării, dar, de-a lungul călătoriei, nu căpătase grăsimea care să-i țină de cald și de care avea nevoie în lunile de somn. Fără să-și dezlipească privirea de la colibă, înaintă greoi. Păsările s-au retras imediat pe crengile din preajma colibei. Dar ursoaica nu le dădu atenție. Adulmecă acele bucățele maronii. După miros, nu mai gustase așa ceva. Simți cum îi lasă gura apă. Luă o înghițitură. E cu putință, oare, să guști dragostea? Bucățelele acelea aveau gustul dragostei, își spuse ursoaica. Mâncă mai departe cu lăcomie, timp în care păsările tot forfoteau la adăpostul crengilor. În scurtă vreme, linse și ultimele firimituri cu limba ei lungă și rozalie. Farfurioara strălucea atât de tare, încât în ea vedea reflectându-se botul ei negru și cerul albastru. Și încă ceva. Ursoaica ridică privirea. Ușa colibei se deschise. Lângă ea era un om mic la stat, cu niște straie de bumbac. Avea barba argintie și ochii strălucitori.
- Păsările nu mai contenesc să spună cum le-a furat cineva toată pâinea, zise acesta și, ascuns în barbă, i se citea un zâmbet.
(Georgia Briggs, Bucuria Sfântului Serafim)
...
Azi am primit BUCURIE. Și, înainte de plecare, o nouă carte [despre ursoaica Bucurie imaginată de Georgia Briggs].
Apoi, în drum spre casă, un buchet de sânziene, să-mi astâmpăr dorul cu ele...