...
Cum să nu crească sânziene pe-acolo? M-aș fi dus pe dealuri să le caut de m-ar fi ținut picioarele. Însă tot ce-am putut face a fost să merg, târâș-grăpiș [din cauza durerilor articulare], cu pruncul cel mic în marsupiu, cel mare de mână și cel mijlociu strigându-mă din poartă să mă întorc, mai puțin de 200 de metri până la străduța pe care încă locuiește, imobilizată complet la pat, biata tanti Relu... Ulița era năpădită de bălării și scaieți pe mijlocul drumului și-un dulău negru se înstăpânise taman pe unde trebuia noi să trecem. Am închis ochii și-am capitulat dezamăgită. Ne întoarcem, Micule Dar. În acest loc nu se trăiește ca-n copilăria mea, unde [exact așa cum l-am auzit povestind pe domnul Câlția] apariția unei plante pe câmp chiar era motiv de sărbătoare...
Am adunat dorul multor ani în care-am lipsit de la adunat sânzienele pentru crucea de pe poartă. În copilărie și-n adolescență era sarcina noastră, a mea și-a Tâlvanei, să mergem să le culegem. O luam pe Dideplu și colindam via lui Pășană până veneam cu brațele pline. Nu de puține ori ne-a prins ploaia, dar era minunat. Închid ochii și retrăiesc toată acea bucurie cu iz floral văratic, care se lega, odată reîntoarse acasă, în cruce. O cruce de sânziene, peste care așezam frunze de nuc, câteva margarete și-o mână de trandafiri. Tata lua scara, cobora crucea uscată și-o așeza în locul ei pe cea proaspăt închegată. Apoi, în dimineața următoare, în drum spre biserică, le admiram pe toate și stabileam care ne plăceau mai mult.
Anul viitor îi iau pe toți trei în cârcă și nu mă mai oprește nicio bălărie și niciun dulău: facem cea mai mare cruce de sânziene din sat!