...
Copiii sunt dintr-o bucată, la ei nu există ocolișuri, nici metafore, nici ironii. Ei spun ce cred, exact ca-n povestea cu hainele cele noi ale împăratului. Cel mai reprezentativ exemplu e o replică de-a lui Teo, de acum vreo două săptămâni, când ne plimbam seara prin Nucalia cu draga noastră Ani. La un moment dat, cotind să ajungem acasă, iese o bătrânică [în a cărei curte stau îngrămădite tot soiul de adunături și de vechituri] să scoată tomberonul negru la poartă. Teo privește de pe bicicleta de echilibru luuung în curte și exclamă cât poate de taaare: „Uaauuuu, ce dezordine!” Eu am simțit cum roșesc instantaneu, dar m-am prefăcut că n-am băgat de seamă, încercând să continui discuția cu Ani.
Un alt exemplu, de azi, când mă trezesc că-l aud pe Dodo-cel-cu-fața-julită zicând: „Nu mai vreau să am frați. Nu-l mai vreau nici pe George, nici pe Dimitrie. Vreau să fiu doar eu și mami și tati...” Sau, pe seară: „Mamă ursoaică, ursu Dodo jucăuș vrea să stea la tine în brațe!”
George, cel care-l copleșește pe Dimi pupându-l și drăgălindu-l și care nu mai poate de dragul lui îi spune deunăzi lui Dar: „De când s-a născut Dimitrie, tu și mami nu ne mai iubiți la fel de mult pe mine și pe Teo.” De unde să știe, dragul de el, că somnul nostru e, de cele mai multe ori, pe jumătate cât al lor tocmai ca să reușim să facem toate cele necesare pentru ei?