...
După ce mi-am exprimat aprecierea referitor la cartea „Haiku siberian”, am primit recomandarea de a citi și cele câteva mărturii ale suferințelor românilor din Basarabia adunate în volumul „Să nu ne răzbunați”. L-am parcurs lent, de-a lungul verii, printre alte lecturi, pentru că de fiecare dată când mai citeam un fragment de poveste îmi spuneam că e ireal și nu puteam concepe cum au putut supraviețui oamenii unor asemenea condiții și chinuri. Nu zile, săptămâni sau luni, ci ani întregi...
Pentru că merele sunt un motiv semnificativ și în povestea lituaniană, am selectat un fragment din povestirea doamnei Margareta Cemârtan-Spânu, un pasaj care cred eu că sintetizează o simplitate și un firesc despre care astăzi, pierduți în iureșul cotidian, uităm prea ușor...
„A desfăcut curelele și a scos de acolo un măr, așa, galben - rumen și mi l-a înmânat mie, ca cea mai mică, zicând că-i de sufletul lui taică-său. Eu m-am pierdut, nu știam ce să fac. M-am uitat la bunica, m-am uitat la tata, la măr... Dar Emil a sărit, l-a înșfăcat, a zis «mulțumesc» și gata. Pe urmă tata s-a îmbrăcat și s-a dus cu omul, iar noi ne-am așezat la masă și hai: dădeam mărul cela galben-rumen de la unul la altul. Bunica ședea și parcă îi tremurau mâinile că să-l ție și dânsa. Emil l-a luat de la mine și îl punea la nas, la ochi... Nu, n-am cuvinte, nu pot eu să redau ce-am simțit noi din pricina la mărul acela. Trei zile l-am ținut ca pe Dumnezeu, ca pe aur, încă aurul nu-i nimica pe lângă dânsul, cât era el de scump pentru noi, fiindcă mărul acela, cu mirosul lui, ne-a adus înapoi acasă. Vedeam iarăși absolut totul: grădina, floarea, poama, oițele, caii, vaca, totul era cuprins într-însul... Eram acasă, ne-a dus cu totul acasă și voiam să simțim și mai mult casa. Nimănui nu i-a dat prin gând să zică: hai să-l tăiem, să-l mâncăm, că nu mai pot. Nici vorbă, nimeni, nimica. Și noaptea, când ne culcam, îl vedeam pe dânsul în vis. A treia zi era duminică. Bunica ne-a sculat de dimineață, ne-a spălat și ne-a pus în rând la iconița aceea de acasă. Chiar și tata, care zicea din când în când că nu, dacă e Dumnezeu, de ce îngăduie așa, chiar și el s-a rugat atunci la iconița asta și a spus «Tatăl nostru». Pe urmă bunica a luat mărul din mijlocul mesei și l-a tăiat așa, drept în patru și ca pe o anafură ni l-a întins... Și acuma văd mâna ei bătrână, uscată, cum întindea așa de frumos bucățica aceea la fiecare. I-a făcut cruce înainte de a-l tăia, i-a făcut cruce cum făcea ea acasă, înainte de a tăia pâinea, așa a făcut cruce la măr. Și l-a tăiat și ne-a dat câte o bucățică, dar nici atunci nu l-am mâncat, ci îl luam și îl lingeam, îl miroseam și tot ne uitam, parcă vedeam ceva minune într-însul. Cred că în timp de vreo oră, așa de încet l-am mâncat, până n-a mai rămas nimica. Și astăzi, când ies pe stradă și văd un măr mușcat și lepădat pe undeva, văd imediat mărul acela din Siberia...” (Margareta Cemârtan-Spânu)
Aveam cartea „În gura Marelui Urs” de Ana-Maria Lemnaru de vreun an, dar nu o citisem pentru că nu mă interesase tema. Amintindu-mi recent de ea mi-am dat seama că-i venise timpul. Inspirată de povestea elevilor închiși la Târgșor, tânăra și talentata autoare româncă a imaginat un traseu de benzi desenate prin care a vrut să amintească drama a 700 de copii întemnițați în România între anii 1948-1950 de către regimul comunist. O parte dintre ei cedează reeducării, însă alții rezistă cu stoicism absurdului și chinurilor. Mi se pare o reușită și o inițiativă lăudabilă a editurii Manuscris, o poveste care ne poartă într-un univers necunoscut pentru a ne face cunoscut prețul plătit pentru libertate și demnitate, dar și pentru păstrarea credinței strămoșești...
Le recomand pe toate trei, fiind pentru mine sâmburi din aceeași nucă. Sunt cărți cu mare încărcătură emoțională, care nu se citesc ușor pentru că vorbesc despre o filă dureroasă de istorie. Dar istoria e mereu vie și, prin urmare, suntem datori să ne-o amintim...
