Vinerea Mare

 

șoriceii făcuți de Linde

 ...

Frumos. În primul rând să fie frumos. Nepretențios și în limita bunei cumpătări, adică să nu coste mai mult decât ne ține pătura. Să fie, de preferat, versatil și făcut cu suflet. Nu în ultimul rând, să spună o poveste. Cam acestea sunt criteriile după care alegem noi un lucru cu care interacționează copiii noștri. [Însă recunosc că din exterior primim adesea daruri care nu se încadrează în niciuna din categoriile de mai sus și, prin urmare, nu ajung la îndemâna băieților.]

Jucării frumoase și personalizate... De unde? De la Linde! Am rămas foarte plăcut impresionată la aniversarea Buburuzei, când am descoperit șoriceii pe care i i-a cusut mătușa ei cu atâta drag. Mi-am amintit pe dată de șoriceii Maileg și mi-am spus că aceștia sunt o variantă mai personalizată și mai îmbucurătoare pentru un copil. În plus de asta, pentru cei cărora le plac poveștile cu șoricei [din recomandările noastre: O familie veselă, seria despre Familia Șoricel, seria Ernest și Celestine, Doi șoricei], aceste jucării pot fi cei mai buni tovarăși ai părinților în încercarea de a da viață personajelor. Linde e foarte talentată și voi continua s-o încurajez. Dacă îți plac jucăriile ei, îmi poți scrie și voi fi poștașul tău.

Purtătorul-de-biruință

 

ghidușie la pătrat

 ...

Cam așa ceva iese în momentele când cei doi frați se joacă împreună... făcând abstracție de jucăriile care erau împrăștiate în jurul lor. [Dar șșșt, pe acelea le știe doar cine le adună.]

o carte aducătoare-de-lumină: Supa bunicului

 

...

Un om este fericit când se poate dărui pe sine celorlalți, chiar și prin cele mai mici gesturi cum ar fi gătitul. Abia când am început eu însămi să gătesc am înțeles că dragostea se impregnează în ceea ce faci, prin aceasta împărtășind bucurie celor din jur. Masa ne aduce laolaltă cu cei dragi, și ce mare bucurie simțim când ne aflăm unii lângă alții părinți, bunici, copii și frați! E greu să mănânci singur. Am experimentat asta destul în anii de facultate, poate de aceea și alocam foarte puțin timp mesei. De gătit nici nu era vorba, nu concepeam să-mi „pierd timpul” făcând o ciorbă sau altceva [doar când mergeam acasă coceam ceva dulce - în general brioșe]. Citind Supa bunicului, o minunată carte apărută recent la editura Cartea Copiilor, mi-am dat seama de ce nu găteam în acea perioadă: odată ajunsă în căsuța care mă găzduia, nu avem cu cine să-mi împart bucuria. Așa că preferam să citesc ceva sau să scriu scrisori. Acum nu prea se întâmplă să treacă o zi fără să pregătesc ceva, și ce mare mulțumire când băieții sunt bucuroși că mami le-a făcut ceva ce le place!

Supa bunicului, de Eiko Kadono, așa cum am înțeles-o eu, e despre bucuria de a împărți, de a te împărți, de a vrea să dai totul pentru cei dragi, nemaicontând ce rămâne [dacă rămâne] pentru tine. E o carte minunat ilustrată [e terapie s-o răsfoiesc iar și iar] de Satomi Ichikawa și tare bine îngrijită de cei de la Cartea Copiilor. [Pentru mine e important să pot să mă bucur de o carte de la primul până la ultimul cuvânt fără să-mi spun: „oh, n-au avut corector!”...]

Dacă George iubește povestea? Fără doar și poate! Deja a învățat și cântecelul bunicului, l-am auzit azi fredonând Când apa în clocot e gata să dea...

O carte nespus de luminoasă despre dăruirea de sine, pe care o recomand din toată inima!