...
[Suntem în mașină, spre bunici. Îl privesc în oglinda retrovizoare și-i spun a nu-știu-câta-oară în ultimele zile:]
- Dragă Dar, să știi că eu chiar nu ți-am cumpărat nimic de ziua ta...
[Fără să caute un răspuns sofisticat, îmi răspunde senin:]
- Draga mea, tu mi te-ai dăruit pentru totdeauna. Ești Darul meu veșnic...
Așa te-am văzut de la bun început [chiar și atunci când nu știam aproape nimic despre tine]: ca un revărsător-de-lumină-și-blândețe. Așa ai fost pe parcursul acestor ani în care mi-ai întregit viața. Așa ești zi de zi pentru mine și copii. Ești mâna care ridică de pe foc apa ce dă-n clocot, ești curcubeul nelipsit al furtunilor care mă împresoară, ești matematicianul care mă învață răbdarea, ești esența din formele pe care reușesc eu să le observ, ești cel mai adesea cel care dă viață visurilor mele și umbrela care nu se lasă pleoștită de vijeliile ce bat dinspre frământările mele și ale altora. Ești soțul, tatăl celor doi copii ai mei, Darul meu veșnic...