...
Oamenii din regat trăiau precum animalele sălbatice, ascunzându-se în vizuini. De frica pedepselor și-au îngropat cărțile, scrisorile și fotografiile, ca să uite de toate acele lucruri care îi făceau cândva fericiți. La asfințit, tot ce puteai auzi era sunetul zăvoarelor închizând porțile. Cu toate acestea, pe parcursul nopții, oamenii încă mai încercau să-și păstreze o licărire de speranță.
Când copiii dormeau, părinții le șopteau povești pentru a le colora visele. „A fost odată o țară frumoasă și însorită, unde oamenii nu se temeau de nimic și puteau privi unii în ochii altora. Ei dansau, cântau, spuneau povești și își împărțeau pâinea unul cu celălalt.”
[din „Povestea regelui care avea prea mult din toate”]
...
Jurnal nu; mai degrabă zi-noptar, căci diferența între zi și noapte e momentan difuză pentru organismul meu. E greu. Mai greu decât înainte pentru că totul s-a schimbat. Când prieteni de-ai noștri care aveau deja doi copii spuneau asta, gândeam în sinea mea: „Ce poate fi chiar așa?”. Ei bine, acum înțeleg. Înțeleg pentru că trăiesc. Trăiesc în fiecare zi luptându-mă cu neputințele mele și încercând să devin mai bună pentru ei. Încercând să am mai multă răbdare cu George, care e doar un copil de aproape trei ani ce a descoperit dintr-odată că mami și tati nu mai sunt doar ai lui și nu-i mai pot acorda atenție exclusivă. Încercând să nu mă mai încrunt de două sute de ori pe zi [poate sunt mai multe și nu a socotit bine domnul Dar] pentru orice lucru mărunt, și în special pentru „aranjamentele designerești” și „expozițiile” de jucării și tot-felul-de-lucruri-adunate-de-peste-tot ale Micului Dar. Încercând să fiu mai calmă în momentele în care amândoi plâng și au concomitent nevoie de mine [se întâmplă, cel mai adesea, când sunt hupită, stoarsă de energie și nedormită], deși de foarte multe ori pic examenul. La început au fost și durerile postpartum care accentuau totul; lor li s-a adăugat statul îndelung în casă [am empatizat, vrând-nevrând, cu cei izolați din cauza noului coronavirus], și apoi și agitația generală iscată de pandemie. Acum le-am depășit pe acestea, rămânându-mi luptele. Crucea mea, adică. Prețul pentru bucuriile neprețuite aduse de copii și pentru faptul că am devenit, împreună, de două ori mai bogați decât înainte. Acum e mai greu, dar și mai frumos. Mai solicitant, dar și mai întregitor. E ca și cum aș trăi mai multe vieți deodată: a mea prin ei și totodată a fiecăruia dintre ei prin mine. Ce-mi pot dori mai mult? Nimic valoros nu se dobândește fără jertfă și ne aflăm, iarăși, la început de drum. Sunt aici, vă iubesc, mă lupt să devin mai bună pentru voi...
Cartea am luat-o din librărie la ultima noastră vizită, cu două zile înainte de a se naște Și Mai Micul Dar. Atunci nu știam acest lucru, dar povestea are un sâmbure izbitor de asemănare cu ceea ce trăim în prezent. Nefiind regi, aveam cu toții prea mult din... prea multe [dacă nu din toate], iar sacul în care le purtam a căzut peste noi. Încă nu ne-a strivit cu totul, mai avem vreme de căință. Vreme să ne întărim, ca să ajungem să locuim în „țara în care oamenii se privesc în ochi și își împart pâinea cu ceilalți”.
