retrospectiva fotografică a anului

Gerar

Făurar

Mărțișor

Prier

Florar

Cireșar

Cuptor

Gustar

 

Răpciune

Brumărel

Brumar

 

Undrea

2019, pe scurt

...

Pe scurt, 2019 a însemnat o absență de două săptămâni a lui Dar [odată cu delegația în Rusia din luna lui Făurar, pe care eu, după bunul obicei, am catalogat-o inițial drept o utopie], două săptămâni de ucenicie doctoricească pentru Micul Dar, o lună de concediu de paternitate, în care tatăl și fiul au petrecut mai mult timp plimbându-se și jucându-se împreună, o primă carte tehnoredactată [„Spre Polul Sud” - un proiect de colaborare care m-a bucurat mult], cumpărarea lui Scaiete și a lui Ciuline [cele două trotinete gemene - extrem de practice - ale noastre], aniversarea lui 27 în locul nostru secret [pentru că așa mi-am dorit], nunta Giei, o mult amânată lucrare de disertație [un mic omagiu personal adus domnului Van Gogh] finalizată și prezentată, câte o săptămână de stat la bunici în cursul verii împreună cu George, renunțarea la scutece, o călătorie în Leandria [cu regăsirea mării și două vizite într-un loc drag sufletului nostru], multe duzini de cărți ilustrate pentru copii, vizite bine valorificate prin librării [în special la secțiunea pentru copii], noi mici descoperiri, multe fotografii, vizite și întâlniri cu oameni dragi [din varii motive, mai rare decât în alți ani], plicuri cu gânduri bune de la și pentru oameni dragi [mai rare decât altădată], plimbări cu roaba [pentru George] în fiecare anotimp, nenumărate rețete noi încercate [reușite în marea majoritate a cazurilor], multe planuri [unele îndeplinite, altele mai puțin], două vizite-cu-scop-decorativ [una primăvara, alta iarna] de câteva zile ale lui Buuu, destul de multe drumuri, răceli mai dese ca înainte pentru George, analize frecvente pentru monitorizarea stării doamnei Moglob, opt zile de salon alb, și, în primul și în primul rând, un Și Mai Mic Dar [încă în pântece] de la Doamne-Doamne în familia noastră...

risipă sau cumpătare?

...

În ziua de azi se găsesc de toate, pe toate gardurile. Mâncare, haine, jucării. Care mai de care mai arătoase, mai sclipitoare, mai reduse, mai cu moț. Suntem înconjurați de atât de multe lucruri, încât ne pierdem măsura și petrecem zile la rând îmbulziți în agitație și grăbiți în căutarea cadourilor. Cum să te poți abține când sunt atât de ieftine și de atrăgătoare? Și totuși, nu degeaba se spune că ce-i prea mult strică...

Ceea ce simt e că, pe cât crește copilul nostru, ne e din ce în ce mai greu să le punem frâie celorlalți în a-i cumpăra tot felul de jucării. E adevărat că unele sunt chiar frumoase și educative, dar altele sunt întruchiparea aruncării banilor pe fereastră. 

Oare unde ne-au dispărut simplitatea și cumpătarea? Unde s-a dus bucuria unei mici surprize așteptate luni la rând? Pe mine mă înfioară numai vederea atâtor ambalaje de carton pe care trebuie să le facem bucățele înainte de a le arunca... Să fi ajuns risipa așa o caracteristică a omului [post]modern? Ce întrebare retorică!

siluete în pijamale sau despre fragilitatea vieții

...

- Și Nuți?

- A murit. Azi-noapte...

Vizitatoarea îngheață câteva secunde, nu-i vine a crede. Poftim? Vecina dumneaei, doamna Nuți, cea foarte galbenă din cap până-n picioare, se simțea rău, dar parcă nu atât de rău încât să moară... Mă opresc și eu din citit. Reîntoarsă în salonul alb, nu observasem [probabil din cauză că alte câteva doamne erau plecate] că așternutul primului pat era schimbat, ceea ce însemna că pacientul plecase acasă. De astă dată, Acasă... Nu știu dacă a fost cancer, dar toată lumea era impactactă de cele întâmplate în timpul nopții, în special doamna cea cumsecade de pe patul 2, care m-a impresionat prin grija pe care o nutrea pentru cei din jur. Cu o zi înainte răspunsese [cu o gentilețe de invidiat] la zeci de telefoane primite de doamna Nuți, îi dăduse apă, îi făcuse frecție pe spate, chemase asistentele sau infirmierele de nenumărate ori. Acum era „întoarsă pe dos”, după cum mi-a mărturisit când a revenit în salon. Și cine altcineva n-ar fi fost? În fața realității și a fragilității vieții, ne mărturisim cu toții micimea și nepuțința... Iar ajutorul vine doar de Sus!

în câteva minute de răgaz

...

 ... te așezi [uneori, cea mai bună terapie e să șezi], bei o ceașcă de ceai, răsfoiești câteva pagini de catalog nou [doar pentru imagini, textul e în maghiară] și-ți imaginezi cât de bucuroși vor fi băieții jucându-se în noua lor cameră. apoi te ridici. îți amintești că ai uitat să faci ceva și încă ceva și încă ceva...

Micul Dar și „aci toto”

...

            Dragă Micule Dar,

         „Aci toto, aci tata”, cum ai zice tu. Adică, în traducere românească, mai e un pic și gata, se termină anul acesta... Un an atât de împlinitor alături de tine, fiindu-ți alături și privindu-te crescând.

          În decursul ultimei luni ai fost din nou răcit, cu o tuse care ne-a dat de furcă vreo câteva zile și câteva nopți. Din fericire, tu știi să ne ridici moralul [mie, în special] și în momentele grele, căci o privire de-a ta cu maaaamiiiia pe buze e de-a dreptul vindecătoare...

         Am ajuns pentru prima oară la librăria „Citilă” din centru, ocazie cu care ne-am împrietenit cu „Ernest și Celestine”, minunata serie ilustrată a pictoriței Gabrielle Vincent. Îmi amintesc că într-o zi mohorâtă și friguroasă în care am primit un colet cu cărți ai fost atât de entuziasmat, încât ai vrut să le citim pe toate șase imediat după aceea. 

          „Bubu” și „tata” ne-au vizitat de două ori, iar tu ai fost tare bucuros. Ai început să-ți manifești dragostea față de ei mai mult ca înainte, iar când au plecat ai stat bosumflat jumătate de oră pe băncuța de lângă ușă. Cât să nu zicem că n-am fost deloc, am trecut o zi și pe la bunicii de la Sebeș... deși, pentru mine [și sunt sigură că și pentru ei], astfel de momente mai mult răscolesc dorul decât să-l potolească...

          Darurile lui Moș Nicolae, găsite dimineața în ghetuțele lustruite alături de tati încă de cu seară, te-au surprins și îmbucurat. Numai un copil putea să exclame cu atâta sinceritate „uaaaaa!” la vederea cadourilor. Pe Moșul în persoană l-ai întâlnit și la Budapesta, unde ți-a dăruit o pungă cu dulciuri. Zile la rând ne-ai reamintit cum a intrat anunțat de clopoțel, cum mergea sprijinindu-se în baston și cum abia-și ducea sacul în spate.

         Pregătindu-ne de Crăciun, am mers și la un concert de colinde al copiilor, iar mâine ne așteaptă un altul, care să ne aducă atmosfera de Oașa acasă. Cred că „Hoila” înainte de nani e doar începutul unor multe asemenea seri...

          Aci, aci, aci... aci tata! Cam atât pentru acum.

Te iubim, puiule drag!

mamia și tatia

despre recalibrarea așteptărilor când ești mamă

...

Mi se oferă diverse ocazii din care să învăț să-mi recalibrez așteptările, și parcă tot nu mă învăț minte. Parcă tot nu reușesc să-mi cunosc limitele, să fiu mulțumită și cu mai puțin... Oh! Cum de tot uit? Am aproape opt luni de sarcină și, în pântece, o planetă de purtat... Un locșor care crește pe zi ce trece, iar Și Mai Micul Dar Priveghetorul pare să facă din ce în ce mai multe întinderi [o fi lung, cum a zis domnul doctor, și nu-i mai ajunge spațiul de joacă] și giumbușlucuri. Când stau prea mult în picioare sau când merg prea mult, durerea de picioare și de bazin devine apăsătoare ca o lovitură de bolovan. Și, în ciuda acestui fapt, în loc să mă odihnesc, continui să-mi imaginez că încă pot zburda ca o gazelă...

În weekend am fost la Budapesta, din motive organizatorice [ca să ne punem cap la cap ideile designerești legate de camera băieților]. Era cât pe ce să nu mai plecăm [cu un copil mic, nu poți ști niciodată ce se ivește exact în ultimul moment], iar când am ajuns la Ikea, deși ne-am perindat câteva ore prin magazin [cu Dar făcând pe hamalul, plus ture dese de du-te-vino cu George la baie], timpul a zburat. După ce ne-am cazat, am pornit pe jos spre Târgul de Crăciun. Era târziu, multe căsuțe se închiseseră... Încet-încet, am început să zgribulesc, dar nu i-am spus lui Dar decât spre final că efectiv nu mai puteam. [Cu fiecare pas spre Puskin utca, mi s-au derulat prin minte nenumărate scenarii despre o naștere inopinată într-un oraș străin...] L-am speriat și de această dată, m-a mustrat pentru încăpățânare, iar apoi a avut grijă de mine ca o doică... 

Ce a însemnat această excursie pentru George? Multe descoperiri mici, de care s-a bucurat sincer, cu toată ființa lui. Întâi au fost pâlcurile de zăpadă, de care s-a minunat din scaunul de mașină. Apoi a țopăit prin toate paturile cu scară din Ikea, s-a jucat de-a v-ați ascunselea pe unde a putut, le-a zâmbit timid copiilor de la alte mese atunci când am mâncat, a sărit în sus de bucurie când a găsit împreună cu tati locomotiva mult dorită [era necăjit că de câteva luni locomotiva din setul de lemn primit de ziua lui nu mai funcționa], a fost fascinat că, fiind frig afară, scoate aburi pe gură... Duminică, după Sfânta Liturghie, a venit Moșul [în persoană, anunțat de clopoței și ducând în spate ditamai sacul] la copiii de acolo și a primit și el o punguță cu dulciuri, gest care l-a impresionat foarte mult. A venit la mine fericit să-mi arate, iar în drum spre casă a adormit cu punga în mână... După ce-am ajuns în Nucalia noastră [abia răzbind prin ceața atât de deasă] și a văzut că locomotiva are și faruri care se aprind, a venit la noi și ne-a zis mulțumit: „mami, ciii! tati, ciii!”, adică „mami, mersi! tati, mersi!” Privindu-l, îmi dau seama că, deși de multe ori pretind contrariul, am uitat să fiu copil...

N-am văzut Dunărea în centru, dar măcar am ajuns acasă teferi cu toții, cu Și Mai Micul Dar încă în pântece... și cu obiectivul excursiei îndeplinit. Mai multe luminițe, altă dată.