...
N-am mai luat în seamă bubele de cacao moștenite de la mama și tata de ani buni... De câteva săptămâni [sau luni, dacă țin cont că uneori, pe când îl alăptam, mă temeam c-o să mi-o smulgă efectiv de la locul ei] însă are George grijă să-mi amintească zilnic de alunița de pe gât. Parc-ar zice: „Mami, stai să-ți iau pulsul!” sau parcă vrea să se asigure că eu, întreagă, sunt persoana de lângă el. Fie că se pregătește să adoarmă și cântăm, fie că e dimineață și se trezește, fie că mi se cuibărește pur și simplu în brațe, alunița e mereu căutată, studiată cu drăgălășenie, mângâiată... Scopul e nobil, temerea a dispărut!