...
Pretextul inițial al vizitei? Paharul meu colorat. Adevăratul motiv a fost însă dorul. Dorul bunicului de a-și plimba nepotul și de a-l dădăci. De a repeta nenumăratele jocuri de care am avut parte și noi când eram de vârsta Micului Dar... Totodată, a fost dorul Tâlvanei de a-l pupăci. De a-l strânge în brațe și a-i spune că deja îi e dor de el. Că ea îl iubește cel mai mult! Că o să fie ucenicul ei. Și câte și mai câte...!
Zilele astea, Micul Dar a învățat să-l călărească pe Bubi [da, dragă Dar, numele ăsta îmi place pentru că-mi amintește de copilărie, nu mă duce cu gândul la „bube”] - căluțul de lemn care a recăpătat viață cu stratul de vopsea care-l face să arate ca nou. Apoi, a descoperit Nucalia mergând tai-tai în brațele bunicului lui de două ori pe zi, plus încă o dată seara cu căruciorul. Era rozaliu de bucurie când se întorceau în casă și parc-ar fi vrut să-mi povestească ce-a văzut... Parcă încă-l aud pe tata întrebând „Bunicu, mergem tai?” și mi-l amintesc pe George dând din amândouă mânuțele de nerăbdare să fie scos.
Of! - cum să nu oftezi în astfel de momente? Și totuși, ne bucurăm și mulțumim și pentru puțin. Doar ne suntem alături mereu, indiferent de kilometri! Distanța nu e loc! O să contorizez vizitele lor în flori...