am căutat ațe colorate și acele vechi ale mamei prin sertare și m-am dus să mă învețe cum se țes poveștile fularelor, mănușilor, a puloverelor și a șosetelor călduroase, ”că doar ce poate fi atât de greu?”.”Nu ții bine degetele, de aia nu poți. Uite așa se face!”. seara, semnul meu de carte a rămas terminat pe sfert, i s-au încurcat ițele, ori, mai bine zis, am avut eu grijă să fie așa. a doua zi, ia bunică de unde-a dispărut! inima asta, mult mai poate trepida uneori...
și așa n-am învățat să croșetez.
m-am tuns ”băiețoi”. din nou. stau seara până târziu în grădină, cu pictorul nebun și scrisorile, ori revista unde pe fiecare pagină ”Dumnezeu dragoste este.”. azi, înainte de cardio, am trecut și pe la cutia magică roșie. nu-mi dau seama cine a mutilat-o de a ajuns să arate așa. anul trecut nu avea lipit niciun abțibild scorojit și ochii nu-i erau scoși. m-am întristat. apoi mi-am zis că o să-mi fac într-o zi curaj să-l iau la rost pe nenea Poștașu'...
detectiv ”X” mi-a trimis un plic turcoaz și un psudoroman promis de mult. scris cu bucuria momentului. oamenii dragi sunt cei care știu să te surprindă prin lucruri mici și care-ți amintesc că nu te-au uitat atunci când te aștepți mai puțin. ție tot ce-ți rămâne de făcut e să continui să le împărtășești bucăți din firimiturica ta de copil...
încă o dorință mi se împlinește. da, sunt fericită. astăzi, acum.