Cerul nu s-a îmbrăcat niciodată ochilor mei mai frumos ca acum două seri. Era miezul nopții, iar perseidele (stelele căzătoare despre care mi-a spus Ana) împânzeau infinitul. Mi-aș fi dorit să nu mai aud frigul, să pot opri timpul în loc și să rămân pironită spre această dezordine armonioasă. Apăruseră parcă vrând să-mi confirme liniștea găsită...Aliniate într-un soi de coloană vertebrală, cele mărunte formau un drum spre inima mea, pe care mai-mai că n-o mai puteam ține în loc. De fericire...
[păstrător-de-gânduri-bune. o călătorie de la adolescență la maturitate. jurnal de mamă de trei băieți. scrisori. fotografii. povcești. pseudoversuri. îndemn la simplitate. fărâme de suflet românesc.]