poveste de august

apoi m-ai întrebat cum rămâne cu noi.

-Eu merg acasă, tu mergi acasă.

-Și apoi?

-Eu îmi fac un ceai și tu o cafea.

-Și apoi?

-Și-apoi, tot așa...

de ce m-ai privit așa?

degete stângace

am căutat ațe colorate și acele vechi ale mamei prin sertare și m-am dus să mă învețe cum se țes poveștile fularelor, mănușilor, a puloverelor și a șosetelor călduroase, ”că doar ce poate fi atât de greu?”.”Nu ții bine degetele, de aia nu poți. Uite așa se face!”. seara, semnul meu de carte a rămas terminat pe sfert, i s-au încurcat ițele, ori, mai bine zis, am avut eu grijă să fie așa. a doua zi, ia bunică de unde-a dispărut! inima asta, mult mai poate trepida uneori...

și așa n-am învățat să croșetez.

m-am tuns ”băiețoi”. din nou. stau seara până târziu în grădină, cu pictorul nebun și scrisorile, ori revista unde pe fiecare pagină ”Dumnezeu dragoste este.”. azi, înainte de cardio, am trecut și pe la cutia magică roșie. nu-mi dau seama cine a mutilat-o de a ajuns să arate așa. anul trecut nu avea lipit niciun abțibild scorojit și ochii nu-i erau scoși. m-am întristat. apoi mi-am zis că o să-mi fac într-o zi curaj să-l iau la rost pe nenea Poștașu'...

detectiv ”X” mi-a trimis un plic turcoaz și un psudoroman promis de mult. scris cu bucuria momentului. oamenii dragi sunt cei care știu să te surprindă prin lucruri mici și care-ți amintesc că nu te-au uitat atunci când te aștepți mai puțin. ție tot ce-ți rămâne de făcut e să continui să le împărtășești bucăți din firimiturica ta de copil...

încă o dorință mi se împlinește. da, sunt fericită. astăzi, acum.

redescoperind

„Odată ajuns pictor, ori treci de partea nebunilor, ori de cea a celor înstăriți; o cană cu lapte costă un franc, o pâine - doi franci, iar tablourile nu se vând.” (Vincent Van Gogh)

„Mi-a venit o nouă idee, și iată schița ei. Am folosit ca de obicei pânza de treizeci. De data aceasta este vorba despre dormitorul meu, însă culoarea trebuie să facă totul, exprimând prin simplitatea sa un stil înălțător, și trebuie să sugereze odihna sau somnul. Astfel, acest tablou trebuie să inducă starea de calm sau să suscite imaginația. Pereții sunt de culoare lila pal. Dușumeaua este din cărămizi pătrate roșii. Lemnul din care sunt făcute patul și scaunele sunt de un galben unt deschis, lenjeria și pernele sunt de culoare verde-lămâie foarte deschis. Cuvertura este roșu-aprins. Fereastra verde. Masa de toaletă- portocalie, bazinul- albastru. Ușile sunt lila. În această cameră, obloanele stau mereu deschise. Încadrarea mobilierului trebuie să întărească ideea de odihnă. Pe peretele de la intrare se află o oglindă, un prosop și câteva haine.” , asta îî scria Van Gogh fratelui său mai mic, Theo, într-una din sutele de scrisori trimise, făcând referire la tabloul său Camera din Arles.

peponi

diminețile perfecte sunt cele pe care le guști gândindu-te la oamenii dragi...

auzi liniștea?

Cerul nu s-a îmbrăcat niciodată ochilor mei mai frumos ca acum două seri. Era miezul nopții, iar perseidele (stelele căzătoare despre care mi-a spus Ana) împânzeau infinitul. Mi-aș fi dorit să nu mai aud frigul, să pot opri timpul în loc și să rămân pironită spre această dezordine armonioasă. Apăruseră parcă vrând să-mi confirme liniștea găsită...Aliniate într-un soi de coloană vertebrală, cele mărunte formau un drum spre inima mea, pe care mai-mai că n-o mai puteam ține în loc. De fericire...

fata cu părul de aur și rochie albastră

Știi copiii al căror zâmbet sincer și cald te cucerește din prima clipă? Ea e unul dintre ei. Nu e nevoie de prea multe cuvinte să-ți dai seama că e plămădită dintr-un amestec candid de copilărie și maturitate: uneori izbucnește în hohote nevinovate, alteori se întristează brusc și tace. Sare ca un titirez (de asta poate  își lovește mereu unghiile de la picioare, care se învinețesc degrabă și cad; la ultima numărătoare, patru erau suferinde) și are idei crețe, la fel ca pletele-i de aur. Îi plac dulciurile (cum ar putea fi altfel, când are așa o bunică?) și, de curând, instantaneele imprimate de tunul-dar. Te umple de energie și voie bună când e prin preajmă...de-i mai dai și plastilină, e în stare să clădească o lume veselă  în miniatură.

restul poveștii e de păstrat valizei tetracamerale.

albastru. frumos. prietenie. fericire.

  



infinite bucurii acasă...

și atunci..cum să nu-ți fie dor?

Dragă Dor,

Am încercat cum am putut să uit de tine. M-am ascuns în Țara lui Nimănui, crezând că nu o să mă poți găsi. M-am mințit de atâtea ori că nu te cunosc.De ce reapari mereu, mereu? Ești o rană nevindecată tare năzdrăvană, să știi...Nedor pare o alternativă deloc nocivă, dar imposibil de simțit.

Cum să nu plângi când cineva drag îți scrie patru cuvinte (dintre care unul ești tu, durerosule monosilabil) și-ți răscolește atâtea amintiri? Cum să nu te bucuri când știi că unul dintre oamenii care te-au ajutat să crești își urmează visul? Și cum să nu plângi din nou când te sună de la celălalt capăt al pământului să-ți spună că e bine?

Dorule, dori...mai ceva ca-n melodia celor de la Taxi.

comorile se ascund..acasă

Sunt zile când simți că te umpli de lumină și devii un om mai bun. Acum învăț să apreciez  țara în care m-am născut, pe ”acasă” l-am iubit dintotdeauna. Am început săpături după comorile bunicilor și tare-mi place arheologia asta...

Până una-alta, am umplut plicuri pe fundal de rapsodie. Cine știe, poate că-ntr-o bună zi chiar o să-mi construiesc o fabrică de scrisori....

m-am întors om nou