din primele minute mi-am dat seama că orașul ăsta e un maraton continuu.”E greu să supraviețuiești în București..și dacă nu te miști îndeajuns de repede îți ia altcineva locul.” am sărit în sus o întreagă după-amiază, ca un copil naiv care se vede singur printre străzi pe care nu le cunoaște, printre oameni pe care nu i-a mai văzut. întotdeauna am zis că nu-mi place Bucureștiul, dar ieri i-am invidiat oarecum pe încruntații ăia grăbiți pentru toate locurile pe lângă care treceau fără să le observe.
cafenele cu denumiri franțuzești lângă balcoane dărăpănate, magazine de modă și copii ai străzii cu bucle blonde și haine jerpelite, vocea de la metrou:”atenție, se închid ușile!” și a vânzătoarelor de garoafe ”naturale, proaspete”, ori biciclete colorate, pietoni care traversează în voie la culoarea roșie a semaforului (n-o să prea vezi asta în Sibiu), verde combinat cu o căldură văratică,bulevarde, străzi, străduțe... toate necunoscute.
am reușit să zgândăresc iar gândul că tare m-aș muta într-un alt oraș și dorința de a-mi lua rucsacul și-a pleca în lume...