Pentru mine ieri a fost ziua mamei și atât. Așa îmi amintesc de 8 martie de când eram mică și la fel văd lucrurile și acum. Mărțișoarele de săptămâna trecută s-au mai evaporat de pe Bălcescu și le-au luat locul ghivece și buchete cu flori. Multe, multe flori...de toate neamurile, culorile și pentru toate buzunarele. Apoi mi-am dat seama că eu nu urma s-o văd pe mama și că nici nu îi voi oferi o floare. Apoi mi-am amintit că nici tata nu e acasă și că mama poate se va simți un pic tristă în sufletul ei, chiar dacă n-o va spune nimănui...
Am dormit aseară cu gândul la ea. Cât de paradoxal poate fi, n-am știut niciodată să-i mulțumesc. N-am știut să-i spun cât o apreciez pentru că, în îngâmfarea mea, am văzut-o mereu prin prisma micilor reproșuri pe care mi le aduce (și al căror scop nu poate fi decât unul constructiv)...
Când merg acasă o să-i spun tot ce n-am putut să-i scriu. Și o să-i duc o floare într-o zi în care celelalte mame nu primesc.