pentru o dimineață de vineri

Melody Ensemble& Dvina Ljubojevic, la FITS.
sâmbătă, 2 iunie 2012, ora 20:00 la Sala Thalia, Sibiu

il y a des choses inexplicables..

ou, c'est, simplement, la vie.

Il m’a invite à boire  un thé ensemble, donc, j’ai dit “oui”. Il me semble que nous avons beaucoup de choses en commun, ça veut dire que je suis heureuse…Peut-être je dois ouvrir mes yeux.

P.S.: je ne sais pas...

hmm, urdori?

P.S.  poza e pentru scub& puzzle :)

de ce Maia?

pentru că ea.

(...)

Nunuc nu a plecat nicăieri, e tot aici. cu Maia e o altă poveste...

 pentru azi un pic de muzică, să dezghețe sufletele amorțite de iarna ce a trecut:)

acasă. o duminică albastră

P.S.: ochelarii sunt ai Diei...și să tot aibă vreo câteva zeci de ani:)

strănuturile colorate ale grădinii

  

da, se cheamă fericire de primăvară...

A trecut de miezul nopții, dar de vreo două ore am căpătat o energie explicabilă doar prin ceștile de ceai miraculos și poveștile magului de care îmi era atât de dor.

O să-mi fac cadou aceste momente liniștite  pentru simplul fapt că mi-am dat seama cât de important e să nu uităm să facem lucrurile care ne aduc stropi de fericire.

Sâmbătă ne-am pozat pe covorul roșu de la târgul de nunți, că  doar ”o să vrem să ne mărităm într-o zi”. Duminică ne-am bucurat de ospitalitatea unui om care are, la rândul lui, un soi de poveste cu scrisori. Luni seara am alergat până aproape ne-am dat sufletul la teatru, doar nu puteam rata ”D'ale carnavalului”. Miercuri am primit un cogeac verde. Joi am văzut ”Ultima zi a tinereții” și am băut ceai cu un om drag. Vineri abia începe.

...și am găsit și o melodie nouă* :)

*nou = a se citi: lucru de care G. nu are habar și de care află mult mai târziu decât restul lumii

simply because people are beautiful

P.S.: paying it forward to you from  the first GROW 0.9 session of this spring in Sibiu.

mama

Pentru mine ieri a fost ziua mamei și atât. Așa îmi amintesc de 8 martie de când eram mică și la fel văd lucrurile și acum. Mărțișoarele de săptămâna trecută s-au mai evaporat de pe Bălcescu și le-au luat locul ghivece și buchete cu flori. Multe, multe flori...de toate neamurile, culorile și pentru toate buzunarele. Apoi mi-am dat seama că eu nu urma s-o văd pe mama și că nici nu îi voi oferi o floare. Apoi mi-am amintit că nici tata nu e acasă și că mama poate se va simți un pic tristă în sufletul ei, chiar dacă n-o va spune nimănui...

Am dormit aseară cu gândul la ea. Cât de paradoxal poate fi,  n-am știut niciodată să-i mulțumesc. N-am știut să-i spun cât o apreciez pentru că, în îngâmfarea mea, am văzut-o mereu prin prisma micilor reproșuri pe care mi le aduce (și al căror scop nu poate fi decât unul constructiv)...

Când merg acasă o să-i spun tot ce n-am putut să-i scriu. Și o să-i duc o floare într-o zi în care celelalte mame nu primesc.

ce zice ”Baba Dochia”?

Nu știu dacă tu, persoana care citește acum aceste cuvinte, ai simțit vreodată că prin lucruri mici mici mici poți dărui bucurii mari, poate uitate... Eu simt asta de fiecare dată când iau o pauză de la tot ce am de făcut, caut un petic de hârtie și încep să scriu cuiva. Tind din ce în mai mult să cred că o să fac din trimisul scrisorilor o meserie (mă și imaginez într-o mansardă scăldată de lumină printre zeci de plicuri și foi colorate, cu stickere cu adrese agățate peste tot :p).
Devine incredibil pentru mine cât de mult pot aprecia oamenii câteva rânduri împachetate într-un plic :

”un zâmbet , nu știu dacă să îți spun că ai avut dreptate sau că nu ai avut , deoarece bucuria care am avut-o atunci când am văzut scrisoarea, nu o pot descrie și nu cred că tu ți-o poți imagina. Pot să îți spun că nu a fost doar un zâmbet.”

 ”Dar odată ce zilele treceau, nu prea mai mi-a stat gândul la scrisoare, cu toate că știam că o voi primi. Până într-o seară când m-am gandit că gestul de a scrie o scrisoare unei persoane cu care ai avut contact doar câteva clipe ar fi doar ... doar o promisiune făcută pentru a prelungi o conversație, nu stiu ce prostii îmi mai trecuseră prin cap, dar m-am întristat puțin și brusc am zis să sper că voi primi și am adormit  cu gândul ăsta.”

Îmi pare oarecum rău că ”scrisoarea mea de primăvară” e în format electronic, deși o s-o pot deschide oricând...”Baba Dochia” îi e recunoscătoare expeditorului pentru toate gândurile bune trimise, atât de recunoscătoare încât e știrbă de alte cuvinte acum. Cel mai probabil o să le readune pe celuloză, sunt mai în siguranță acolo...

P.S.: mulțumesc, copil de 20 ani!



letters and their stories

..are hunting me all over.

I sometimes wonder where you are. Other times I forget and tell myself I'm just happy and fine. But I'm a liar. Write me a letter when you find this message.

celor care mă citesc dincolo de armură

D. mi-a zis să scriu de fiecare dată când simt nevoia pentru că o să mă ajute să nu mai uit. Nu o să știe, dar îi mulțumesc pentru toate sfaturile pe care mi le-a dat. Acum câteva luni, dar și recent. Sunt sigură că data viitoare va fi mai bine. Cum necum,  mi-am dat seama că aleg oameni tare valoroși, care să mă inspire și să mă motiveze, să-mi dea imbolduri și să mă ajute să conștientizez lucrurile care contează cu adevărat pentru mine. Uneori mi se pare incredibil cât de norocoasă sunt să-i găsesc exact la momentul potrivit. De cele mai multe ori îi ascult fără a le putea răspunde pe loc pentru că-mi transmit sentimente mai presus de cuvinte...Adevărul e că mi-a plăcut dintotdeauna să am oameni faini în preajmă, pe care să mă pot baza oricând, ei știind, la rândul lor, că le sunt alături necondiționat (evident, cu ceea ce-mi stă în putere). Aseară am fost întrebată dacă nu mi s-a întâmplat să fiu dezamăgită de oameni și cum am reușit să trec peste. Bineînțeles că da (și încă de câte ori...). Secretul e că am învățat să nu am încredere în cei pe care cred că nu-i cunosc îndeajuns de bine și rămân îmbrăcată  în armură, că nu oricine merită să știe de port o mască și ce se ascunde în spatele ei...