”Sharing is caring”, după cum bine îi place ei să spună, așa că o să fie prima anonimă a cărei minipoveste o voi scrie anul acesta.
”A fost odată...”, așa încep basmele, dar cum Anonimii sunt oameni adevărați, în carne și oase, poveștile lor au o introducere un pic mai altfel.
Protagonista de azi e un om plin de viață și sufletist, care emană multă veselie acolo unde se află. Dacă orașul din care vine e faimos pentru ”minuni”, ea e una dintre cele fără ghilimele. Îmi place că se îmbracă colorat și că are un stil nonconformist (ai recunoaște-o dintr-o mie). Iubește pisicile, îmi aduc aminte că mai la început, când am cunoscut-o, adunase o mâță dintr-un copac (sau de undeva de pe stradă, nu-mi amintesc exact) și-i întreba pe ăi care-or dat drumul la foc dacă nu vor s-o adopte (ar fi luat-o ea, de n-ar fi avut o așa bunică acasă). Aseară, sau azi-dimineață mai bine zis, mi-a povestit despre visul ei, într-o manieră care m-a emoționat mult, chiar dacă la un moment dat încurca între ele cuvintele ori le semiangliciza (tare șoadă a fost până a reușit să pronunțe ”foarfecă”). A fost prima lecție primită anul acesta: să îndrăznesc să visez (cât mai mare, oricât de mare). ”Bunny” a fost plecată în America pe timpul verii, pe propriile-i puteri (și cu un curaj nebun- pentru că nu avea banii necesari și a fost nevoită să facă un compromis) și s-a plimbat prin Los Angeles, prin locurile pe care și unchiul ei le-a colindat altădată în speranța unui trai mai bun. ”Pentru mine, ăsta a fost cel mai mare vis pe care l-am avut și mi l-am îndeplinit; nu mi-a trebuit New York, să pășesc pe unde a mers și el a fost extraordinar..”.
Pe urmă mi-a spus să nu-mi pară rău că am ales Literele, ele sunt ușa cea mai apropiată spre a deveni profă (lucru pe care momentan eu nu mi-l doresc deloc). A predat de trei ori engleză unor clase de pici și a rămas impresionată de impactul pe care l-a putut avea asupra lor, într-atât încât lacrimile-i șiroiau pe obraji când povestea. ”Nici nu-ți dai seama cât de mult poate conta pentru tine ca om să vezi că treizeci de perechi de ochișori îți dau atenție și te ascultă cu interes...nu-ți mai trebuie nimic când vine cineva la tine și-ți mulțumește pentru ceva ce a învățat/ înțeles datorită ție.”
O priveam și tăceam, aveam înaintea mea un pui de om călit, care știa ce vrea să devină.
Poate n-o să se supere că așa am vrut, la rândul meu, să-i mulțumesc.