„- De ce te uiți așa la mine?
- Păi și tu te uiți la mine. Te privesc pentru că-mi ești drag.” ( F.M.Dostoievski)
gândurile îmi zboară în atâtea părți și mi-e tare greu să le așez într-o oarecare ordine. parcă aș fi un copil căruia i-a scăpat ața zmeului în bătaia vântului, dar pe care încă mai speră să-l prindă, de parcă cerul ar fi un tobogan din povești. a trecut o săptămână, timp în care Brumărel a adus o mulțime de schimbări: am devenit copil cu valiză și am primit loc pe băncile facultății (un cuvânt încă prea mare pentru mine). dar nu-i doar atât: acum am o cheie pe care scrie 317 și mi-am cazat ursul într-un pat albastru, aflat tocmai la etajul trei. nu mai țin minte câți ani aveam când mi-am cumpărat ultima pereche de ochelari de soare (or fi fost unii tare colorați), dar acum am învățat să port un soi de cârje invizibile, să nu-mi obosească ochii de la atâta privit priviri. am descoperit că sufăr de încă o boală: adun castane mai ceva ca uriașii de cinci ani. unii „oameni mari” se uită cu coada ochiului la mine, dar nu mă opresc din cules armuri țepoase, ele îmi vor aminti mereu de acest nou început.
cu lucrurile așezate în cutii, n-am prea știut să dau din coate, dar am fost mult mai norocoasă decât alții: în vreo două ore am terminat cu hârtiile. am rămas singură cu bubu și l-am pus să-mi cânte serenade (alese cu grijă de acasă), pe urmă mi-am luat șoșonii și le-am zis că urmează să ne plimbăm sub clar de lumină stradală. când merg singură văd oamenii altfel. nu găsesc acum cuvintele potrivite să explic în ce fel, dar mișunarea lor continuă mă ajută să-mi dau seama că bucuria e la ea acasă doar când ai cui s-o împarți. într-o mare măsură mă simțeam ca un clovn, poate și de asta am ales „Opiniile unui clovn” de pe rafturile librăriei. un lucru curios: când cineva e la celălalt capăt al Pământului, locul ăla ar putea fi celălalt capăt al străzii pe care tocmai o traversezi.
discursurile de început m-au făcut să-mi doresc și mai mult să demonstrez că pot să fac ceva și terminând aici. că deși încă mi-e frică să spun ce simt și cred, o să vină și dimineața în care o să mă îndrept sigură pe mine spre locul unde o să-mi împart fericirea cu alți oameni. am auzit că o să avem vreo 17 examene într-o sesiune (sper că n-or fi totuși chiar atât de multe) și am primit bibliografii ce sună abracadabrant. am simțit că aici e locul meu, încă nu m-am răzgândit, dar nu trec nici măcar două zile, că aripile-mi sunt tăiate. nu mă aude nimeni de ar fi să zbier. trei ani o să mănânc litere până o să mă înghită ele cu totul. un Iona în burta lor o să ajung.
multe-multe fețe și nume noi. alți oameni care-mi ies în cale și pe care să-i descopăr. vizavi de noi stă o chinezoaică ce-și întinde zilnic hainele să i le răcorească vântul. mai e și-un tip ce iese pe balcon să fumeze și pe care fetele au pus ochii. ieri am văzut că își spăla cu grijă fereastra. ne trebuie o floare să mai animeze albul. în ignoranța mea, nu m-am gândit până acum cât de greu le poate fi celor din Republica Moldova să primească dreptul de a fi studenți aici. am primit multe lecții de viață.
sunt un om norocos în ghinionul care mi-e prieten nedespărțit. mi se întâmplă lucruri bune zi de zi. pentru toate, sunt recunoscătoare.
„Viața mea e complicată. Tare complicată. Dar o să am timp destul să-ți povestesc.” Când mi-a zis asta nu aveam de unde să bănuiesc ce anume se ascunde în spatele lui „complicat” și nici că „timp destul” înseamnă cinci zile. Am cunoscut un om cu o poveste care a zdruncinat multe în mine. Genul de poveste care te marchează, dar pe care nu știi de unde s-o începi… sau pe care nu poți s-o împărtășești.
La cei 19 ani pe care-i are, n-ai zice că a trecut prin atâtea. „Mie nici când mi-e bine parcă nu mi-e bine. Mă plictisesc repede, vreau cât mai multă adrenalină în fiecare zi.” La Billa n-am putut s-o conving să nu-și ia otravă cu acid, îmbuteliată în ambalaj colorat. Nici cu fumul costisitor și dăunător n-am avut mai mult succes. „Eu nu mănânc așa ceva. Biscuiți, ceai, gem…n-am mai mâncat de când eram mică.” Se ascunde sub o mască de om puternic și te execută fără să stea la discuții cu niște calificative cărora nu le prea poți găsi răspuns. Când nu-i convine ceva, își încrucișează involuntar ochii. Atunci e „șoadă”, dacă tot știa dinainte că adjectivul ăsta nu-i vreo injurie de-a ardelenilor. Mi s-a părut „diabolică”, ea mi-a zis din prima zi că simte că mă cunoaște de o viață. „Toți băieții sunt la fel și decât să ajung să sufăr din cauza lor, mai bine îi fac eu pe ei să simtă cum e.”, cam asta e filosofia ei de viață. N-o să pot fi niciodată la fel de puternică cum a fost ea astăzi. N-o să pot lua o decizie așa drastică și pe urmă să o iau de la capăt, să mă împotrivesc unei lumi întregi și să fac ceea ce simt. Ea zice că n-o să fie asta greșeala vieții ei, noi ne-am resemnat cu gândul că bine ar fi să aibă dreptate. Am rămas trei la 317. Fata ce-și folosește alternativ ambele prenume și-a încheiat „vacanța”, s-a întors acasă. Nu cred să fie vorba de imaturitate (mi-a povestit câteva situații în care și-a ținut bine capul pe umeri), ar fi făcut față fără nicio problemă. Ceea ce n-ar fi suportat ar fi fost depărtarea. Nu-i taur, dar are o încăpățânare demnă de unul tare încornorat. A renunțat la tot ce era aici să se avânte în necunoscut… Probabil că doza de adrenalină îi era deja pe terminate. Sper că o să-i fie bine.
Pentru tine, M.
