Dãnuƫ.

( povestea unui om bolnav)

Ai 25 ani ( sau, în orice caz, pe undeva pe acolo, plus/minus 3), eşti de unul singur şi duci o viaƫã de câine vagabond, fãrã a fi în vreun fel conştient de asta. Nu ai familie, sau familia ta nu te vrea. Unchii şi mãtuşile te reneagã. Au încuiat uşa casei bãtrânesti şi pe tine te-au lãsat într-o debara ca vai de lume, dãrãpãnatã, friguroasã, murdarã...De vreo 3 ani oamenii se întreabã câte ierni o sã mai rezişti gerului cumplit şi dacã nu o sã fii gãsit degerat într-o bunã zi. Anul trecut, când ai dispãrut câteva zile, s-a întâmplat ca un tânãr sã fie cãlcat de tren...şi pentru cã nu i se cunoştea identitatea şi era îmbrãcat într-o salopetã albastrã ( aveai  una asemãnãtoare ), s-a presupus cã tu ai fi fost acela. Vecinii tãi s-au înşelat. Eşti bolnav. Ar trebui sã fii dus într-un centru special, îngrijit cum se cuvine, nu lãsat la voia întâmplãrii. Duminicã dimineaƫã poarta şi geamurile casei bãtrâneşti erau deschise, iar pe stradã plutea un miros întepãtor de fum. Tu ai dat foc. “Acum o sã stea în coliba pe care şi-a construit-o lângã vale”...Eşti bolnav. Ai o privire pierdutã, ciudatã şi adesea te-am vãzut mergând cu capul plecat, de parcã ai fi concentrat în gânduri total strãine de lumea asta. Eşti bolnav. Oamenii nu înƫeleg. Mulƫi râd de tine, unora le e milã. Tu nu înƫelegi, nu ai cum şi poate nici nu vrei. Zilele trecute, un om bun te-a chemat sã-ti dea mâncare. Incãlƫat cu nişte papuci uriaşi, soioşi, cu o înfãƫişare de veritabil sãlbatic, dar cu o vizibilã scânteie de mulƫumire în ochi, ai alergat mai bine de 100 metri cu bucuria unui câine cãruia i se aruncã un os. M-am simƫit un om nedemn de tot ce am în acel moment.

Dãnuƫ e bolnav şi nu are pe nimeni. Câteodatã îmi doresc ca realitatea sã fie doar un vis urât...