după 10 ani de strângere de mână

 

...

copiii luat-am, cu mașina rezolvat-am, de-ale gurii de toate adus-am, acasă venit-am și soția nu zâmbitu-mi-a... oh! flori nu luat-am, dar ea nu știut-a că planul altul pentru după-amiază-mi era! oh! ea din nou răbdare nu avut-a...

oh! ș-apoi fugit-a nu-știu-unde-la-capăt-de-lume-cu-pași-de-uriaș și venit-a cu un superbissim buchet de flori... 

rezultatul? 10 ani mai târziu, cu aceeași blândețe în suflet și pe chip, îl aud spunând: „Cine a crezut că viața de bărbat însurat [completez eu: cu Georgiana] e ușoară, s-a înșelat!”

ce-i spun eu 10 ani mai târziu? îi spun că nu mi-am imaginat ce va declanșa acea strângere stupefiantă de mână și că nu-mi vine a crede că e la fel [știu doar eu în care fel]... doar atât aici.

scurt cuvânt despre bunăcuviința salutului

 ...

Cel mai adesea, când sunt cu toți trei băieții lângă mine, se găsește cineva care să zică: „Ehe, uite soacra cu trei nurori!”. Caut să zâmbesc și uneori răspund că e cale lungă până acolo, căci am în gând faptul că mai am destulă vreme de vegheat ca ei să deprindă măcar un strop de bunăcuviință până vor pleca singuri în lume și-mi vor prezenta nurorile.

Țin minte cum, ajunsă cam pe la vârsta lui George [adică pe la 7-8 ani] cu mama la Sibiu, am început să dau „bună ziua” la lume. Cum îmi era firesc și făceam mereu în sat. Mama, rușinată, s-a oprit și mi-a spus că la oraș oamenii nu se salută pentru că sunt foarte mulți și nu se cunosc unii cu alții, dar eu am rămas nedumerită și n-am putut înțelege... Cum adică? Eu știam că ești luat drept necioplit dacă treci pe lângă cineva și nu-l saluți! Omul ar fi venit acasă și le-ar fi spus mamei și tatei, iar mie mi-ar fi crăpat obrazul de rușine...

Aproape 25 de ani mai târziu, mă văd pusă într-o cu totul altă situație, dar cu datoria de a-mi învăța zilnic băieții ce înseamnă bunăcuviința. Bunăoară, merg împreună cu ei în plimbare la fântâna de lângă biserică să luăm apă. E o fântână căutată și mai mereu prindem coadă. Cu cel mic mârâind în cărucior și cu ceilalți doi vocali, mă așez cu un singur bidon gol în spatele a patru-cinci domni respectabili și-mi aștept rândul. Domnii se fac frumușel că nu mă observă și-mi întorc elegant spatele. Apoi își umplu cele patru-cinci sau chiar zece bidoane cu apă, iar eu înghit în sec. Așa învață băieții mei bunăcuviința? Apoi, venind spre casă, pe strada Macilor e o doamnă cu care ne intersectăm mai mereu pentru că-și dichisește rondul cu flori din fața casei. Pentru că are o vârstă respectabilă și pentru că ni se întâlnesc privirile, am considerat că se cuvine să o salut. Și fac asta de fiecare dată, doar că rămân cu buza umflată când o văd că nu răspunde nimic. Mi-e, pur și simplu, rușine de indiferența ei. Așa mi se întâmplă și cu alți câțiva vecini de pe strada noastră și mereu îmi spun că nu-i mai salut altă dată. Unora chiar nu le mai caut privirea pentru că simt cum îmi crește tensiunea din cauza lipsei lor de omenie. Nu cred c-o să înțeleg vreodată de ce domnii nu se salută la oraș.

Așadar, cum spuneam, e cale lungă. Și „lumea-i cum este”, vorba lui Eminescu.

despre fabulele lui Arnold Lobel

...

Aici am rămas foarte în urmă cu recomandările de cărți. Oamenii vii din viața noastră însă le primesc, și le primesc constant, din belșug. Sunt multe, multe cotoare care ne bucură și ne unesc, și săptămânal cel puțin unul prinde aripi la întâlnirea cu copiii. Chipurile lor șugubețe și curioase îmi dau și mie aripi și mă ajută să-mi recapăt forțele și să prindă contur alte și alte idei care să-i bucure.

O carte surprinzător de faină [scriu „surprinzător” pentru că știam de apariția ei, și totuși nu mă atrăsese la momentul primei răsfoiri pe ecran] descoperită [și primită în dar din generozitatea unui om drag care mă încurajează de trei ani încoace] recent e „Fabule” de Arnold Lobel. Pentru mine și băieți e tare savuroasă! Am luat-o și în Botanic la o întâlnire ad-hoc și am citit în premieră [și pentru mine] o parte dintre ele. Rezultatul a fost c-am râs copios și mici, și mari, deși știm cu toții că fabulele ascund subtil defecte omenești. Cred că ceea ce e inedit la această carte ca volum de fabule e faptul că povestirile nu sunt în versuri, imaginile sunt foarte sugestive și reușite, iar la final găsim și o idee-cheie cu care să deschidem ușa unor noi discuții cu copiii.

Eu zic că-și merită medalia! Citiți și cumpăniți...

 

ciuperci, e vremea ciupercilor!

 

...

După atelierul despre ciuperci, parcă numai ciuperci îmi ies în cale. Însă momentul în care s-a produs un declic înlăuntrul meu a fost când i-am văzut pe copii alergând fascinați prin pădurea de la Bazoș și venind să mă cheme să-mi arate nu-știu-ce specie găsită ici lâng-un stejar, alta dincolo lângă o cioată putredă. Atunci am realizat că are rost ceea ce facem împreună și că e nevoie să mă urnesc mai mult și mai mult pentru a le hrăni curiozitatea și setea de cunoaștere. Iată că a venit vremea să cumpărăm și Ghidul culegătorului de ciuperci, de acum chiar nu se mai poate fără el! E compact, succint și precis, n-o să mai plecăm în pădure fără el!

După ce-am reinventat vechii noștri biscuiți cu unt, băieții se amuzau care dintre ei poate să mănânce mai multe ciuperci otrăvitoare fără să pățească nimic. N-au pățit nimic, doar farfuria a rămas goală...

biscuiți tomnatici cu urzici

 

...

Dup-atâtea ghinde adunate, dup-atâtea frunze studiate, trebuia să vină și momentul în care să coacem toamna. Încântat de noile noastre forme de biscuiți, ursul Dodo mi-a sărit în ajutor cât ai zice „arici!”, și-am copt împreună o tură delicioasă de biscuiți cu urzici! 

Rețeta e a Monei Petre, din cartea Ierburi uitate, dar noi o pregătim mereu de post. Adică așa: amestecăm 250 g făină cu o linguriță de sare neiodată, adăugăm apoi o mână bună de urzici ușor opărite și blenduite cu 100 ml din apa în care au fiert și vreo 2 linguri de ulei de măsline. Frământăm și formăm o bilă pe care o întindem [direct pe hârtia de copt, să ne fie mai ușor] cu sucitorul, iar apoi decupăm aluatul cu formele speciale. Ungem cu ulei de măsline, presărăm un pic de sare grunjoasă și dăm la cuptorul preîncălzit la 220 de grade Celsius pentru 10 minute. Apoi îi întoarcem și-i mai lăsăm vreo 2-3 minute, în funcție de caz. Mona nu face așa, dar eu am observat că ai noștri așa ies bine copți pe ambele părți. 

Remarcă: uneori am adăugat semințe de in sau nuci măcinate și-au ieșit și mai buni!

mâlc sau cu tâlc?

 

...

E-o vreme numai bună de recitit Ariciul buclucaș, mai ales că acum avem și figurinele, și cadrul asemănător cu cel din carte...

[În scenetă, recunosc, vulpea aș fi eu...]

Aricel crește și el...

 ...

După luna de miorlăieli și de nopți gri din spate, îmi crește inima de bucurie în momentele în care Aricel stă liniștit și descoperă singur o mulțime de lucruri. Da, a crescut enorm! Cea mai mare pasiune pe care o are acum? Animalele... E din cale-afară [fără nicio exagerare, n-am mai pomenit copil care să poată spune încontinuu de zeci de ori „etetetetttetteteetetetetetetetteetete...!”] de uimit de animale...

34 și-o cască galbenă de constructor

 ...

Casca asta galbenă de constructor [pe care, de n-aș fi avut băieți, n-aș fi băgat-o deloc în seamă - darămite s-o mai și cumpăr!] a fost aducătoare de multă bucurie pentru ursul Dodo azi. Atât de mare încât s-a perindat toată ziua cu ea prin casă purtând-o pe cap. Și chipul lui mulțumit chiar asta transmite, iar pentru noi e mare lucru să reușim să-i distragem atenția de la a fi morocănos. De dincolo de aparat zâmbeam și eu, doar primisem, la rându-mi, ce-mi doresc mereu: flori frumoase care să mă însenineze. Asta face domnul Dar toată ziua: colindă orașul în lung și-n lat ca să rezolve nenumăratele cereri și să ne fie bine... Nici azi nu a făcut excepție, și abia pe seară l-am sărbătorit.

Cu câteva minute înainte ca ziua să se încheie și să ne punem la somn, ne împărtășim câteva impresii. Stau pe fotoliul galben și-l am în brațe pe Coconel, care e între două reprize de nani. După ce-i spun că sunt sigură că PhotogrAndra n-a uitat, îmi vine un gând ca un fulger:

- Dar, tu n-ai avut niciun cadou de desfăcut azi...!

- Eee, cum nu? Am desfăcut un plic, am deschis o fereastră [de cont]... Vă am pe voi, nu aveam nevoie de cadouri.

Așa e el de simplu și de fără așteptări. Și totuși, îmi pare rău că-n afară de tortul cu morcovi nu i-am pregătit nicio surpriză...

„tortul” de dinaintea tortului

...

A meritat dezastrul pe care l-au lăsat în urma lor pe balcon, ca să-mi amintesc ce faină e spontaneitatea copilăriei!