iar ai uitat că pentru lucrurile bune trebuie să aștepți?

    Ursoaicei îi era foame. Începuse perioada hibernării, dar, de-a lungul călătoriei, nu căpătase grăsimea care să-i țină de cald și de care avea nevoie în lunile de somn. Fără să-și dezlipească privirea de la colibă, înaintă greoi. Păsările s-au retras imediat pe crengile din preajma colibei. Dar ursoaica nu le dădu atenție. Adulmecă acele bucățele maronii. După miros, nu mai gustase așa ceva. Simți cum îi lasă gura apă. Luă o înghițitură. E cu putință, oare, să guști dragostea? Bucățelele acelea aveau gustul dragostei, își spuse ursoaica. Mâncă mai departe cu lăcomie, timp în care păsările tot forfoteau la adăpostul crengilor. În scurtă vreme, linse și ultimele firimituri cu limba ei lungă și rozalie. Farfurioara strălucea atât de tare, încât în ea vedea reflectându-se botul ei negru și cerul albastru. Și încă ceva. Ursoaica ridică privirea. Ușa colibei se deschise. Lângă ea era un om mic la stat, cu niște straie de bumbac. Avea barba argintie și ochii strălucitori. 

- Păsările nu mai contenesc să spună cum le-a furat cineva toată pâinea, zise acesta și, ascuns în barbă, i se citea un zâmbet.

                                           (Georgia Briggs, Bucuria Sfântului Serafim)

 ...

Azi am primit BUCURIE. Și, înainte de plecare, o nouă carte [despre ursoaica Bucurie imaginată de Georgia Briggs]. 

Apoi, în drum spre casă, un buchet de sânziene, să-mi astâmpăr dorul cu ele...

crucea de Sânziene

 ...

Cum să nu crească sânziene pe-acolo? M-aș fi dus pe dealuri să le caut de m-ar fi ținut picioarele. Însă tot ce-am putut face a fost să merg, târâș-grăpiș [din cauza durerilor articulare], cu pruncul cel mic în marsupiu, cel mare de mână și cel mijlociu strigându-mă din poartă să mă întorc, mai puțin de 200 de metri până la străduța pe care încă locuiește, imobilizată complet la pat, biata tanti Relu... Ulița era năpădită de bălării și scaieți pe mijlocul drumului și-un dulău negru se înstăpânise taman pe unde trebuia noi să trecem. Am închis ochii și-am capitulat dezamăgită. Ne întoarcem, Micule Dar. În acest loc nu se trăiește ca-n copilăria mea, unde [exact așa cum l-am auzit povestind pe domnul Câlția] apariția unei plante pe câmp chiar era motiv de sărbătoare...

Am adunat dorul multor ani în care-am lipsit de la adunat sânzienele pentru crucea de pe poartă. În copilărie și-n adolescență era sarcina noastră, a mea și-a Tâlvanei, să mergem să le culegem. O luam pe Dideplu și colindam via lui Pășană până veneam cu brațele pline. Nu de puține ori ne-a prins ploaia, dar era minunat. Închid ochii și retrăiesc toată acea bucurie cu iz floral văratic, care se lega, odată reîntoarse acasă, în cruce. O cruce de sânziene, peste care așezam frunze de nuc, câteva margarete și-o mână de trandafiri. Tata lua scara, cobora crucea uscată și-o așeza în locul ei pe cea proaspăt închegată. Apoi, în dimineața următoare, în drum spre biserică, le admiram pe toate și stabileam care ne plăceau mai mult.

Anul viitor îi iau pe toți trei în cârcă și nu mă mai oprește nicio bălărie și niciun dulău: facem cea mai mare cruce de sânziene din sat!

gând mic de Cireșar

... 

Ce-am învățat din toate săptămânile în care s-au ținut scai de noi [pe rând, câte unul, câte doi, câte trei, câte patru, câte cinci] viroze și dureri dintre cele mai diverse? Să fiu recunoscătoare pentru fiecare zi în care ne punem la culcare împreună acasă. Nu se știe dimineață cum și cu ce te trezești. Și, ceea ce e cel mai greu de conștientizat, dacă te mai trezești. Mulțumim, Doamne-Doamne...

saloanele sunt albe pentru că...

...

Saloanele sunt albe pentru că, altfel, pereții nu ar putea suporta durerea. Durerea chiuitoare și de necuprins a copiilor din spitalul cu tei [o mângâiere acel minunat tei înflorit, acum, la început de Cireșar]. Nu mi-am imaginat nicicând, trecând pe lângă această clădire, câtă suferință a puilor de om e în spatele zidurilor ei. Dar acum știu. Știu cu vârf și îndesat. Știu pentru că am petrecut 10 zile cu puiul cel mic dincolo de ele. În spatele lor. Acum știu multe lucruri despre care mi-aș fi dorit să nu știu. Nici de panarițiu [da, un banal panarițiu, o buturugă mică ce poate răsturna întreg organismul], nici de celulită [ce mai umflătură a avut Dimitrie!], nici de Norovirus [așa e întotdeauna: vii cu una, iei și alta!], nici de moștenirea noastră genetică, doamna Moglob cea capricioasă, care ne joacă mari feste și cu care trebuie să avem extrem de mare grijă. N-aș fi vrut să-mi văd puiul transfuzat, ciuruit [literalmente!] de ace, chinuit cu tratamente, veșnic trezit din somn [nu doar pentru medicamente, ci și de o mare lipsă de empatie]... Dar toate astea ne-au fost date cu un rost. Să învățăm ceva din ele. Cred că Domnul a vrut să ne mai tragă un pic de mânecă, să ne trezim. „De nu va Domnul zidi casa, în deșert s'au ostenit cei ce zidesc.” Așijderea, de n-ar fi purtarea de grijă de Sus, în deșert toate strădaniile noastre de a ne feri de pericole. Viața chiar atârnă de un fir de ață! Suntem recunoscători că Dimitrie e bine acum. Nu am înțeles [și nici nu mi s-a spus explicit] de la început cât de grav a fost [n-aș fi vrut niciodată să știu atât de aproape de septicemie]. Dar tot Domnul, din nemăsurata-I grijă, ne-a învăluit în necunoaștere. Altfel...

Îi sunt recunoscătoare doamnei doctor care l-a tratat pe Dimitrie, dar am rămas cu un gust amar în ceea ce privește o parte [sunt și excepții, desigur!] din personalul spitalului. Am fost internată în repetate rânduri în alte 3 spitale din oraș, dar așa ceva nu am pomenit. Cum să nu te afecteze, ca mamă, să-ți auzi puiul țipând mai bine de 10 minute pentru că nu i se poate fixa o branulă? Cum să nu te necăjești când, galbenă-verde la față și cu migrenă bubuitoare, ceri voie câteva minute afară și nu ți se dă? [doar după milogeli și explicații] Să fii bucuroasă când, după o incizie chirurgicală dureroasă, puiul țipă continuu și tu aștepți garda de seară mai bine de trei sferturi de oră? Sau când abia l-ai adormit și infirmiera vine și trântește ușa de parc-ar vrea s-o scoată din țâțâni?

Mai sunt și alte lucruri care m-au marcat. Unul dintre ele: risipa de mâncare. Timp de șapte zile am stat în salonul de lângă coșurile de gunoi. Ușile sunt toate cu geam mare, așa că am văzut scenariul de zeci de ori. Am fost pur și simplu șocată văzând cum se aruncă la gunoi menajer caserole pline cu mâncare și pâine întreagă. Asta în condițiile în care atât de mulți oameni nu au NIMIC de mâncare și scotocesc prin tomberoane. Cum să ne mai rabde Domnul pe acest pământ???

Un alt aspect înfiorător: telefoanele. Au devenit ca a doua inimă pentru noi. Dacă nu le avem la îndemână, în mână, suntem în sevraj. Ceva nu e bine. Și cel mai trist e că toți [chiar și cei care păreau mai răsăriți] părinții își puneau pruncii la telefon sau îi lăsau să asculte tot soiul de inepții deloc folositoare pentru ei. Nu am văzut pe nimeni cu o carte. Întristător, dar foarte real.

Deznodământul e că ne-am întors sănătoși acasă, iar rezumatul întregii povești l-a scris o doamnă aristocrată, nașa lui Dimitrie: „MINUNE E TOTUL!”