...
„Vedeți, mă, că lala Floare dă iogenii!” Cu povești și șușoteli o noapte întreagă alături de băiatul-cu-bube-de-cacao și sora lui, cu trezit dis-de-dimineață și pornit prin sat, încă pe întuneric, prin zăpada foșnitoare, proaspăt așternută, cu vestit Nașterea din casă-n casă și cu traiste îndesate de colindreț [așa li se spune în satul meu natal dulciurilor pe care le primesc colindătorii]. Cu nas, obraji, mâini și picioare înghețate - dar e oare vreun copil pentru care frigul are întâietate în fața bucuriei? Cam așa era începutul zilei de Ajun în copilărie...
Acum zăpada a devenit mult prea rară în preajma Crăciunului, iar copiii care vin să vestească bucuria cântă troparul din curte... I-am zis și tatei că mie-mi plăcea să intrăm în casă, chiar dacă asta însemna de multe ori că strâmbam un pic din nas simțind mirosul de varză proaspăt scoasă de la murat sau de sarmale deja fierbând pe sobă. Mulți bătrâni dintre cei care ne primeau au trecut la cele veșnice, inclusiv lala Floare cea firavă și domnul din capul satului care an de an ne dădea fiecăruia câte-o ciocolată nemțească. Parc-a fost demult, demult, deși sunt abia 20 de ani de-atunci...