nesaț de frumos

...

Pentru că n-o să mă satur nicicând să caut frumosul, n-o să fie nicicând îndeajuns de multe cotoare de răsfoit, de citit și de iubit în biblioteca noastră...

 

cioc-cioc, Sibiu!

 

...

Străzile centrale ale Sibiului sunt pentru mine înțesate cu nenumărate amintiri pentru că timp de 8 ani le-am străbătut de sute, de mii de ori în postura de liceană și de studentă...

Acum, după o lungă pauză, le-am regăsit din postura de „mama urs”, bucuroasă de bucuria celor mici și de revederea lui Sherlock, prietenul de nădejde care s-a mutat în orașul unde astăzi se găsesc cele mai multe tablouri ale lui Van Gogh.

de Crăciun

 

Ajunul copilăriei mele

     „noi ieșim afară, Dumnezeu intră-n casă...”

...

„Vedeți, mă, că lala Floare dă iogenii!” Cu povești și șușoteli o noapte întreagă alături de băiatul-cu-bube-de-cacao și sora lui, cu trezit dis-de-dimineață și pornit prin sat, încă pe întuneric, prin zăpada foșnitoare, proaspăt așternută, cu vestit Nașterea din casă-n casă și cu traiste îndesate de colindreț [așa li se spune în satul meu natal dulciurilor pe care le primesc colindătorii]. Cu nas, obraji, mâini și picioare înghețate - dar e oare vreun copil pentru care frigul are întâietate în fața bucuriei? Cam așa era începutul zilei de Ajun în copilărie... 

Acum zăpada a devenit mult prea rară în preajma Crăciunului, iar copiii care vin să vestească bucuria cântă troparul din curte... I-am zis și tatei că mie-mi plăcea să intrăm în casă, chiar dacă asta însemna de multe ori că strâmbam un pic din nas simțind mirosul de varză proaspăt scoasă de la murat sau de sarmale deja fierbând pe sobă. Mulți bătrâni dintre cei care ne primeau au trecut la cele veșnice, inclusiv lala Floare cea firavă și domnul din capul satului care an de an ne dădea fiecăruia câte-o ciocolată nemțească. Parc-a fost demult, demult, deși sunt abia 20 de ani de-atunci...

Micul Dar așteaptă iarna

 

împachetând brăduți

 

...

Deși e o activitate care cere timp, când ești omul care împachetează și scrie mesaje pe cadouri, ajung prin mâna ta frânturi de artă îmbucurătoare de suflet. 

Unii oameni chiar fac lucruri frumoase!

recomandare de carte de Crăciun

„Aflate sub semnul Nașterii Domnului, povestirile din această carte reprezintă un minunat prilej pentru a reflecta asupra umanității noastre. Compasiunea și umorul luminos, idealurile creștine și realitatea brutală a grijilor lumești, raza caldă a bunătății eroice, melancolia vremelniciei celor pământești își găsesc reflecția în aceste minunate texte din fondul clasic al literaturii ruse și universale. Cititorului iubitor de frumos și de emoție autentică acest buchet de rare flori literare îi va aduce, fără îndoială, bogăție sufletească dăinuitoare.”

 ...

Când am răsfoit online cărțile nou apărute, mi-a atras atenția mai degrabă volumul de povestiri de la Contramundum [pe care abia aștept să-l citesc și în care am văzut că se regăsesc povestioarele despre Vanka și doctorul Pirogov] decât cel de mai sus, apărut la Sophia. Și totuși, când mi-au ieșit în cale fetița și brăduțul, instinctul m-a îndemnat să deschid cărticica și, bineînțeles, am luat-o acasă. În aceeași seară am citit cu copiii prima povestioară, „Copilul și nebunul”, pe care George a mai vrut s-o audă de 2 ori după aceea. Pe celelalte le-am parcurs singură [ei au cerut alte cărți în ultimele zile], dar plănuiesc să li le citesc în perioada următoare. De ce? În primul rând pentru că prezintă viața altfel decât suntem obișnuiți s-o cunoaștem sau, mai bine zis, altfel decât o trăim noi acum. Pentru că toate personajele din cele 6 povestioare sunt de o profunzime aparte, de la fetița Katia care fuge noaptea de acasă pentru a merge la Betleem, la Serioja care se îmbolnăvește și moare pentru dreptate, la copiii familiei Merțalov, cărora apariția doctorului Pirogov le schimbă destinul.

Un dar cât se poate de simplu, dar aparte pentru Crăciun. Noi am dăruit-o și o vom mai dărui...

care este tâlcul acestora?

 ...

’ 

    Aproape niciodată, cu nimenea, nu se întâmplă să existe un echilibru între nevoi și cele ce vin asupră. Unii tânjesc după liniște și tihnă, iar această tihnă nu li se dă; alții doresc tovărășie, zgomot, activități, dar rămân în singurătate, uitați, ocoliți. Iar aceasta aproape întotdeauna și pretutindenea: sau este prea mult de lucru, sau nu ai ce face; sau ești sfâșiat din dragostea celor ce trag către tine, sau nu mai poți din pricina singurătății apăsătoare. Mai „rău” decât toate este faptul că, în cele mai multe cazuri, omul întâmpină în viață contrariul a ceea ce caută. Care este tâlcul acestora? Poate că oamenii sânt puși într’o stare de conflict, în condițiile divergențelor între voințe, ale nepotrivirii viziunilor, în condițiile neputinței materiale de a-și împlini cele întreprinse de ei, în viziunea lor creatoare și altele asemenea, spre a ne cunoaște noi toți mărginirea și a căuta nemărginirea, absolutul, cele netrecătoare, deplina desăvârșire, printr’o mai mare încordare a întregii noastre ființe.

               Acum doi ani, când am călătorit către Răsărit, acolo am văzut cumplita sărăcie, o viață încă a „erei de piatră”, a primelor capitole din Biblie, m’a izbit acel tablou, și mi-a venit gândul că tocmai în vârtutea acestei condiții sălbatice, fără apărare, s’a aprins anume acel foc ce s’a pogorât din cer, pe care Hristos ni l-a adus. Întorcându-mă în Europa, în mediul celor care trăiesc în condiții de confort și, adesea, de prisos de bogăție materială, m’a izbit satisfacția oamenilor în acest plan material și lipsa capacității de a cuprinde în adâncul ființei lor ideea veciniciei, de a trăi această vecinicie încă de aici. Ceea ce uimește cel mai mult duhul meu este lipsa adevăratei rugăciuni în lumea noastră contemporană. Chipul omului s’a înjosit până la totala neputință de a crede în faptul că Tatăl nostru este Făcătorul a tot ce este, Tată adevărat, apropiat. Sânt convins că oamenii, cu cât mai mult își vor pierde chipul și asemănarea cu Făcătorul, cu atât mai greu le va fi să-și rezolve toate celelalte probleme.

 

                                                                        (Sf. Sofronie Saharov, în Scrisori către familia Protoiereului Boris Spark)

 

duc copiii-n pumni lumină...

 

Cum să nu-i iubești, chiar și numai privindu-i?