felie de floare

...

Micul Dar trece pe la bucătărie, presară alături de mine câteva afine și apoi exclamă bucuros: 

 „Mami, prăjitura asta e ca o floare!”

flori care „prelungesc bucuria”

inspirate de Ștefan Câlția

frumusețea

are țepi și se sparge ușor.

cei doi frați. portret de Cuptor.

 

despre cireșe... data viitoare!

...

„Timpul se comprimă și se dilată la nesfârșit.” Cred că din Condotiera lui Virgil Gheorghiu mi-au rămas în minte aceste cuvinte, care au călătorit cu mine pe tot parcursul lui Cireșar. M-au însoțit de la bucurie la osteneală, în zori de zi și târziu în noapte... Am petrecut întreaga lună eliminând, pe cât am putut, orice mică distragere și încercând să mai strecor, ca-n pilda acelui borcan plin de pietre, niscaiva nisip și apoi câțiva stropi de apă. Uneori, oricât de mult m-am căznit, n-am reușit. N-am reușit în primul rând din cauza stratului de rugină lingvistică pe care am lăsat-o să mi se depună pe sinapse în ultimii ani, apoi de oboseală și pentru că avem în casă un ursuleț foarte mămos, ale cărui solicitări dese n-am avut cum să le refuz. Și uite-așa a trecut jumătate din termen și-apoi încă vreo câteva zile în care am recuperat cât am putut, iar la final... la final, cu concesia a două cafele tari [iarăși au trecut doi ani fără să fi băut deloc cafea] mi-am amintit de modul în care lucra Van Gogh și-am încercat un pic și eu. Dacă mi-a ieșit? Da, mi-a ieșit [la propriu!] neputința pe dinafară. Adică a erupt celălalt vulcan, stângul, care până acum nu a dat niciodată semne de boală. [După trei săptămâni de răbdat, am întrebat și oftalmologul. Și bine că am ascultat sfatul lui Dar și m-am dus, altfel din șalazion cine știe la ce mai ajungeam...] Poate n-am cântărit bine când am primit propunerea-de-nerefuzat, dar altfel n-aș fi avut cum să-mi dau seama de multe, multe lucruri. De ceea ce pot și de ceea ce nu pot. Momentan nu mai beau orzo... Armonia mi-a adus-o de această dată violoncelul...

„tu cam câte inimi crezi că poate un singur om avea?”

 ...

de data asta, după ce-am scos inimile Nieulles din cuptor, mi-am amintit de Alexandru Andrieș.

iertarea cea fără-de-sfârșit

 ...

îmi imaginez că apartamentul nostru din Nucalia hibernează de fiecare dată când suntem plecați mai multe zile la bunici. [fără om, totul încremenește în loc.] Nucu nu mai îngână niciun acord de muzică clasică, nu se mai aud țipete, râsete, mingi, alergături sau căzături, nici nimic altceva de la numărul 8. doar limbile celor trei ceasuri continuă să ticăie [asta dacă nu li se termină bateria între timp], iar Artidor frigiderul sforăie în reprize. în rest, dacă uit [sau las intenționat] flori în vreo vază, acestea se pleoștesc și se ofilesc. pe biblioteci, pe cele două birouri, pe masă, pe blatul de la bucătărie și pe toate pervazurile se așterne un strat considerabil [direct proporțional cu durata plecării] de praf. geamurile închise rămân impregnate cu urmele ploilor care le-au bătut, iar florile din balcon abia rezistă [din fericire, n-am apucat nici anul acesta să cumpărăm alte mușcate]. cam de fiecare dată mă bucur că în casă avem preponderent cactuși, care rezistă două săptămâni fără apă fără niciun fel de problemă. după ce ne întoarcem și ne desfacem bagajele [sau „papornițele”, cum le tot spun eu de fiecare dată când îmi trebuie jumătate de zi să le strâng], căsuța se reîntoarce la viață. revin alergăturile, căzăturile, țipetele, mingile. mesele sunt șterse de praf, florile revigorate, muzica repornită. candela e aprinsă, locul are din nou viață...