...
îmi imaginez că apartamentul nostru din Nucalia hibernează de fiecare dată când suntem plecați mai multe zile la bunici. [fără om, totul încremenește în loc.] Nucu nu mai îngână niciun acord de muzică clasică, nu se mai aud țipete, râsete, mingi, alergături sau căzături, nici nimic altceva de la numărul 8. doar limbile celor trei ceasuri continuă să ticăie [asta dacă nu li se termină bateria între timp], iar Artidor frigiderul sforăie în reprize. în rest, dacă uit [sau las intenționat] flori în vreo vază, acestea se pleoștesc și se ofilesc. pe biblioteci, pe cele două birouri, pe masă, pe blatul de la bucătărie și pe toate pervazurile se așterne un strat considerabil [direct proporțional cu durata plecării] de praf. geamurile închise rămân impregnate cu urmele ploilor care le-au bătut, iar florile din balcon abia rezistă [din fericire, n-am apucat nici anul acesta să cumpărăm alte mușcate]. cam de fiecare dată mă bucur că în casă avem preponderent cactuși, care rezistă două săptămâni fără apă fără niciun fel de problemă. după ce ne întoarcem și ne desfacem bagajele [sau „papornițele”, cum le tot spun eu de fiecare dată când îmi trebuie jumătate de zi să le strâng], căsuța se reîntoarce la viață. revin alergăturile, căzăturile, țipetele, mingile. mesele sunt șterse de praf, florile revigorate, muzica repornită. candela e aprinsă, locul are din nou viață...