...
„Timpul se comprimă și se dilată la nesfârșit.” Cred că din Condotiera lui Virgil Gheorghiu mi-au rămas în minte aceste cuvinte, care au călătorit cu mine pe tot parcursul lui Cireșar. M-au însoțit de la bucurie la osteneală, în zori de zi și târziu în noapte... Am petrecut întreaga lună eliminând, pe cât am putut, orice mică distragere și încercând să mai strecor, ca-n pilda acelui borcan plin de pietre, niscaiva nisip și apoi câțiva stropi de apă. Uneori, oricât de mult m-am căznit, n-am reușit. N-am reușit în primul rând din cauza stratului de rugină lingvistică pe care am lăsat-o să mi se depună pe sinapse în ultimii ani, apoi de oboseală și pentru că avem în casă un ursuleț foarte mămos, ale cărui solicitări dese n-am avut cum să le refuz. Și uite-așa a trecut jumătate din termen și-apoi încă vreo câteva zile în care am recuperat cât am putut, iar la final... la final, cu concesia a două cafele tari [iarăși au trecut doi ani fără să fi băut deloc cafea] mi-am amintit de modul în care lucra Van Gogh și-am încercat un pic și eu. Dacă mi-a ieșit? Da, mi-a ieșit [la propriu!] neputința pe dinafară. Adică a erupt celălalt vulcan, stângul, care până acum nu a dat niciodată semne de boală. [După trei săptămâni de răbdat, am întrebat și oftalmologul. Și bine că am ascultat sfatul lui Dar și m-am dus, altfel din șalazion cine știe la ce mai ajungeam...] Poate n-am cântărit bine când am primit propunerea-de-nerefuzat, dar altfel n-aș fi avut cum să-mi dau seama de multe, multe lucruri. De ceea ce pot și de ceea ce nu pot. Momentan nu mai beau orzo... Armonia mi-a adus-o de această dată violoncelul...