...
„În fiecare seară, Ariciul se ducea la Ursuleț
ca să numere stelele.
Se așezau pe un buștean
și, sorbind din când în când câte o gură de ceai,
priveau cerul înstelat.”
Această carte îmi e foarte dragă [Micul Dar o iubește, de asemenea] din mai multe motive. În primul rând pentru că este despre prietenie și despre curajul de a trece prin diverse peripeții pentru a-i fi alături celui drag. Apoi, datorită ilustrațiilor inedite ale Francescăi Iarbusova, care pun în valoare foarte frumos mesajul poveștii și invită cititorul la contemplație.
Nu este o poveste de duzină, căci grijuliul Arici, cu bocceluța lui cu dulceață de zmeură, își pune întrebări existențiale când se îndreaptă spre Ursuleț: „Atunci când Calul o să se culce, se va îneca în ceață?” El se minunează de tot ce întâlnește în cale: de o stea reflectată în apă, de o Fântână veche, de o Frunză uscată, fiind totodată sperios [aidoma unui copil rătăcit] când aude respirația Melcului, când dă de un roi de Fluturi de noapte, când se pierde în ceață sau când cade în râu. E prietenul de nădejde al Ursulețului, acesta, bucuros de revedere întrebându-se retoric: „cine, în afară de tine, mai știe să numere stelele?” Deși încă reflecta la cele întâlnite pe drum, Ariciul, tăcând mâlc în timp ce prietenul lui „vorbea, vorbea” [căci - nu-i așa? - când unul vorbește, celălalt ascultă], recunoaște: „Totuși este bine că suntem din nou împreună.” Ce altă dovadă mai frumoasă de acceptare a faptului că noi și prietenii noștri suntem diferiți, cea mai importantă fiind întâlnirea?
O invitație la contemplare, pe care o recomand cu dragă inimă!
