...
Sunt momente în care mă uit în oglindă și am impresia că nu mă recunosc. Că privesc o necunoscută. La fel cum străine-mi sunt toate grijile care-mi fac inima să tresalte și să trepideze incontrolabil. Cuvintele pripite care ies din mine fără ca eu să-mi fi dorit să le rostesc. La fel ca uitările care n-aș fi vrut să se prefacă-n uitări sau ca rănile pe care nu mi-am imaginat că, din neglijență, le pot [re]deschide. La fel ca lacrimile sărate care uneori curg șiroaie și alteori se încăpățânează să rămână încuiate...
Toate astea-mi sunt atât de străine și atât de personale, încât nu mai știu dacă-mi aparțin sau sunt ale altcuiva, așa cum nu mai știu dacă sunt încă un copil sau am încărunțit de mult... E dificil de spus.