...
Noi locuim între două lumi. Eu încă locuiesc în copilărie, în acel tărâm unde libertatea și imaginația nu-mi sunt îngrădite de ziduri, de prea multe reguli și prea multe interdicții. Copiii noștri au însă parte de acest privilegiu doar când mergem la bunici. Acolo sunt liberi și nici eu nu mă mai văd făcând pe polițistul [Nu porni mașina roșie, să nu deranjezi vecinii! Nu țopăi/nu vorbi prea tare că e ora de liniște! Nu face gălăgie când te joci pe balcon! Nu mai face firimituri pe jos! Nu mai țipa! Nu mai alerga... Etc. etc.], în special cu George. Acolo copiii se avântă cu tot elanul și toată curiozitatea lor în mijlocul naturii, experimentând direct, nu doar urmărind diverse fotografii sau ilustrații și ascultând povești. Acolo au voie să se murdărească, să țopăie, să vorbească tare, să se întindă pe iarbă și să privească cerul, să mănânce un măr găsit lângă pom, să intre cu picioarele în râu, să arunce pietre în râu, să se cațere în căsuța din copac, să construiască drumuri imaginare întinzând o ditamai grămada de nisip prin curtea bunicilor, să bată cuie într-un lemn, să spargă nuci, să mângâie câinele, să-l ajute pe bunicul să se țină de promisiuni și să construiască visuri, să culeagă flori la întâmplare, să caute ouăle în cuibar și câte și mai câte. Foarte, foarte multe lucruri firești de care copiii care cresc la bloc sunt privați. Iată de ce eu aleg să mai locuiesc în copilărie, în acea lume din care lipsesc cutiile de chibrituri construite din beton, în acea lume în care fiecare anotimp îți impregnează sufletul cu bucurii cât pentru o viață-ntreagă...