...
„Mă gândesc că, dintotdeauna, chipul omului a fost un fel de «concentrat», de chintesență a tuturor experiențelor trăite de el de-a lungul vieții, a luminii soarelui ce răsare în fiecare dimineață, a frumuseții specifice fiecărui anotimp, a mirosului pământului reavăn și al tuturor oamenilor întâlniți în viață, fiecare cu povestea lui. Pur și simplu te bucurai că trăiești printre oameni, tocmai pentru că fiecare avea ceva de spus despre lumea sau familia sa, din experiența vie a tuturor lucrurilor trăite, a vieții și a morții celor iubiți. Fiecare avea o bucurie sau o durere pe care trebuia să ți-o împărtășească.
Acum însă observ cu oarecare mâhnire că, tot mai puțin, oamenii pe care-i întâlnesc pe stradă au fețe memorabile, ca să nu spun mai mult. Oare nu sunt și eu unul dintre ei? În cel mai bun caz, lipsește sclipirea aceea din ochi, bucuria explozivă de a trăi, pe care parcă nici copiii sau adolescenții nu o mai au. Lipsește frumusețea.
Acești oameni, mă întreb, nu sunt oare plămădiți de aceeași mână dumnezeiască, asemenea celor din urmă cu o generație sau două, nu sunt și ei destinați veșniciei încă din pântecele maicii lor? Nu au primit și ei la naștere bucuria de a trăi și a iubi frumosul, de a lupta pentru bine și pentru dreptate, pentru adevăr și credință? Desigur, Dumnezeu nu nedreptățește pe nimeni, ci mai curând noi ne nedreptățim pe noi înșine, când alegem sau ne lăsăm seduși de cele urâte ale lumii. Urâte, pentru că păcatul se reflectă în ele.”
„Ne rămâne, așadar, Frumusețea, acolo unde o mai putem găsi, în adâncul nostru, întâi de toate. Să o scoatem la iveală, să o punem în lumină, să o întrupăm în viața noastră, în tot ceea ce suntem, căci tot ceea ce este frumos, bine, adevăr, la El ne conduce, la bucuria de a ne afla afla sensul și viața.”
(Virgiliu Gheorghe, editorial Familia Ortodoxă, nr. 127, august 2019)
Citind articolul încărcat de sens și înțelesuri din care am extras pasajele de mai sus, nu am putut să nu mă gândesc la o mână de oameni cu adevărat luminoși pe care i-am întâlnit de-a lungul anilor. Un astfel de om este și o bătrânică pe care am cunoscut-o la biserica din Nucalia, doamna Anica. E atât de firavă, mică și plăpândă, parcă se împuținează pe zi ce trece... În momentul în care te privește însă, e un adevărat izvor de lumină; chiar i se citește pe chip bucuria de a te vedea. Ochii vii îi sclipesc, dăruindu-ți o bucată din seninătatea cerului...