joi, 29 august 2019

2 gânduri mici din călătorie



*
Când ieși din cuibul tău și călătorești zile întregi și tot mergi, mergi, mergi și vezi cât e de mare lumea aceasta, înțelegi că pentru ca toate mecanismele văzute și nevăzute, știute și neștiute, să funcționeze e nevoie de Cineva mai presus de om... Și-atunci îți conștientizezi nimicnicia...

**
La vămile pământești se așteaptă cu orele. Uneori trec zeci de minute și abia înaintezi câțiva metri. Unii mai nerăbdători încearcă să se strecoare pe banda de urgență, parcă neluând deloc seama la celelalte șiruri paralele care stagnează, stagnează, stagnează... Zilnic sunt însă și nenumărați oameni care trec vămile văzduhului. Poate părăsesc această lume în aceeași clipă. Acolo însă, în mod sigur, nu mai există așteptare pentru că nu mai există timp... Nu-ți mai trebuie nici măcar act de identitate, ești cunoscut pe de-a-ntregul...


la beauté se cache dans le grain




...

mais peu de gens savent, peu de gens comprennent. 

marți, 27 august 2019

epoca glisatorilor pe ecran



...

Suntem, cu toții, prinși între ecrane. Dependenți de ele, din zori și până-n seară. E ca o boală, de care ne desprindem cu mult greu. Am observat adesea și la mine asta, deși încerc din răsputeri să reduc timpul pe care îl petrec verificând e-mailul, mesajele de pe whatsapp sau căutând una-alta pe laptop [în general e vorba de cărți, design de interior sau rețete]. Din fericire, de facebook n-am fost niciodată încântată și nici n-am prea avut multă activitate pe acolo. Îmi ajunge acest păstrător-de-amintiri care mi-a fost dintotdeauna terapie și despre care nu știe oricine.

Scenariul cotidian al oricui: am de așteptat câteva minute la doctor, la magazin, la poștă, la semafor sau oriunde altundeva... Primul impuls: să-mi verific telefonul! Oare nu mi-a scris sau nu m-a sunat nimeni? Dar oare nu pot ca în acel răstimp să citesc ceva dintr-o carte/revistă, să mă liniștesc, să-mi adun gândurile, să mă rog? Să reflectez un pic la ceea ce trăiesc, să privesc cerul, să croiesc visuri frumoase? 

Telefonul mobil a devenit o extensie a omului. E omniprezent. Nelipsit, nedezlipit. A înlocuit cărțile, scrisorile, vederile, vizitele, așteptarea, răbdarea... Oh, și câte altele! Vacanța noastră de câteva zile în Leandria mi-a confirmat încă o dată acest lucru. 90% din oamenii de pe plajă aveau telefoanele în mână, cam 10% citeau. Toți părinții pe care i-am văzut [în benzinărie, în mașină la vamă, la restaurant, pe stradă, pe vapor] le dădeau copiilor lor [începând de la vârsta de un an sau doi!] telefonul sau tableta pentru a se liniști și a sta cuminți. Și, într-adevăr, acei copii erau ca niște sfințișori...! Între timp, ei [părinții] își vedeau de treabă: mâncau, glisau la rândul lor pe telefon, povesteau, făceau cumpărături etc. Cel mai mult m-a durut când am văzut, la finalul croazierei de dinainte de plecare, o familie de români cu doi băieți. Mama citea netulburată un roman voluminos în engleză, tatăl glisa, iar băieții [cel mic să fi avut vreo doi-trei ani, cel mare în jur de șapte] stăteau nemișcați, cu ochii în ecran. Timp de trei ore noi am fost mai mult pe afară, am admirat peisajul, mănăstirile, apa cristalină, ne-am bucurat de jocul delfinilor și al pescărușilor, am făcut fotografii... Micul Dar, deși obosit spre final, avusese parte de o experiență cu totul inedită! Ceilalți doi băieți însă nici nu știu dacă s-au ridicat să privească marea... Este doar un mic exemplu, dar se pare că adulții preferă acest ajutor prețios pentru ca ei să se elibereze de grija celor mici în diverse contexte. „N-am încotro” sau „n-am ce-i mai face” sunt cele mai frecvente răspunsuri. Ei bine, se poate și fără! Noi am reușit până acum, concentrându-i atenția Micului Dar pe jocuri frumoase, pe citit, pe descoperit locuri sau lucruri noi și am constatat cu bucurie că a învățat să se minuneze zi de zi de lumea care-l înconjoară... Dacă e ușor? Bineînțeles că nu, dar când părinții sunt pe aceeași lungime de undă și se ajută reciproc, Doamne-Doamne le dă putere. Nu e ușor să ții un copil cuminte pe parcursul unui drum de mai bine de zece ore cu mașina, nici să-l astâmperi la restaurant când e obosit și miorlăit și nu a dormit după-amiază, dar nu e nici imposibil. Eu am învățat și învăț constant datorită lui Dar să-mi cultiv răbdarea, să nu mă mai agit din orice lucru mic, să accept că George are doi ani și se comportă ca un copil de doi ani, iar noi suntem lângă el pentru a-i face viața frumoasă și a-l crește cum se cuvine...

E, indubitabil, mai benefică și de preferat bucuria clipei vieții tale în locul facilei glisări pentru a afla sau a vedea cine, ce, cu cine, cum, când, unde etc. 


luni, 12 august 2019

George, micul ștrengărel



...

         Dragă Micule Dar,

        Tocmai ai împlinit doi ani și patru luni! Acum poți și să-l zici, și să-l arăți pe doi. De fapt, cred că „doi” e cifra ta preferată, precum și un cuvânt polisemantic în vocabularul tău. Poate însemna orice număr, dar și mult sau tot/toate. Mai sunt câteva cuvinte pe care te-am convins să le rostești, printre care o reușită e „apa” [înainte te prefăceai mereu că te îneci când voiai apă]. S-au mai adăugat și „Ana” [Ana e orice copil momentan, sau copii laolaltă], „bubu”/„bubuli” [buni/bunica], „Olo”/„Olu” [Robert], iar „miam-miam” a fost înlocuit de „papa”.
         În această ultimă perioadă am petrecut câteva zile și la cealaltă pereche de bunici, prilej numai bun de explorare și joc liber pentru tine... și de multe bătăi trepidante de inimă pentru mine. La început ai testat terenul, apoi nimeni și nimic nu te mai putea opri din a coborî treptele de ciment în viteză, din a alerga prin toată curtea cimentată cam trei sferturi. Chiuiai de bucurie și o luai de la capăt, iar și iar [s-a lăsat adesea cu căzături și julituri, dar nu te-ai oprit]. Ai dat păpușile din copilăria Ginei [pe toate trei le-ai botezat, firesc, Ana] în leagănul instalat de tataie în garaj, ți-ai improvizat acolo un mic altar unde îți duceai zilnic cărticica, icoana și cădelnița [bineînțeles că ai cădit prin toată curtea], le-ai dat de mâncare puilor și găinilor, ai cules roșii și castraveți cu bunica direct din grădină, ai băut lapte de capră, și câte și mai câte. Poate că cea mai importantă schimbare cu care ne-am întors acasă e renunțarea aproape completă [acum mai primești doar când mergem undeva și știm că nu se poate altfel] la scutec. Este o eliberare și pentru tine, și pentru noi. Acum spui repede când ai nevoie la oliță și se rezolvă, fără a mai fi nevoie să cari acea greutate după tine. Țe-ai bucurat și să mergi desculț și să te joci liber prin pământul prăfos și, privindu-te, deși nu-mi plăcea că te-ai murdărit, mi-am amintit de minunata mea copilărie când papalașca [așa numeam noi amestecul de apă și pământ] și jocul de-a magazinul în grădină erau printre preferate. Atunci mi-am spus că ar trebui să devin mai senină, mai înțelegătoare și să mă bucur mai mult, lăsându-te mai liber, chiar dacă e nevoie să te spăl de fiecare dată când intrăm în casă.
      Jocul care-ți place momentan cel mai mult e să construim parcări pentru micile mașinuțe de lemn, pe scăunelul pe care l-am luat de la Negreni. Mă bucur că această idee ți-a stârnit imaginația și că știi să continui așa frumos și inedit ceea ce îți arătăm. Cărți am cumpărat mai puține [am încercat să ne mai limităm], iar preferatele tale au rămas cam aceleași. Te bucuri totuși când redescoperi un cotor prin care nu ne-am mai uitat de zile întregi, iar eu te privesc uimită cum înveți și cum îmi arăți detalii despre care ți-am povestit la un moment dat.
      Ești îngerul nostru de lumină și te iubim mult, mult, mult...
cu drag, mami







duminică, 11 august 2019

micul răgaz dulce




Rețetă chec [eu l-am făcut sub formă de prăjitură]: Laura Adamache
...

În ultimul timp, parcă iar am devenit un melc... Și totuși, poate că nu-i chiar așa greșită comparația între o mamă și un melc - amândoi au de dus [ce-i drept, în mod diferit, iar o mamă mai are și-un suflet propt alături de ea] o casă-n spate...



portret de Gustar





...

Micul Dar, prin dragostea lui, ne aduce mereu mai aproape și ne întregește...


vineri, 9 august 2019

despre frumusețea de odinioară



...


    „Mă gândesc că, dintotdeauna, chipul omului a fost un fel de «concentrat», de chintesență a tuturor experiențelor trăite de el de-a lungul vieții, a luminii soarelui ce răsare în fiecare dimineață, a frumuseții specifice fiecărui anotimp, a mirosului pământului reavăn și al tuturor oamenilor întâlniți în viață, fiecare cu povestea lui. Pur și simplu te bucurai că trăiești printre oameni, tocmai pentru că fiecare avea ceva de spus despre lumea sau familia sa, din experiența vie a tuturor lucrurilor trăite, a vieții și a morții celor iubiți. Fiecare avea o bucurie sau o durere pe care trebuia să ți-o împărtășească.
     Acum însă observ cu oarecare mâhnire că, tot mai puțin, oamenii pe care-i întâlnesc pe stradă au fețe memorabile, ca să nu spun mai mult. Oare nu sunt și eu unul dintre ei? În cel mai bun caz, lipsește sclipirea aceea din ochi, bucuria explozivă de a trăi, pe care parcă nici copiii sau adolescenții nu o mai au. Lipsește frumusețea.
     Acești oameni, mă întreb, nu sunt oare plămădiți de aceeași mână dumnezeiască, asemenea celor din urmă cu o generație sau două, nu sunt și ei destinați veșniciei încă din pântecele maicii lor? Nu au primit și ei la naștere bucuria de a trăi și a iubi frumosul, de a lupta pentru bine și pentru dreptate, pentru adevăr și credință? Desigur, Dumnezeu nu nedreptățește pe nimeni, ci mai curând noi ne nedreptățim pe noi înșine, când alegem sau ne lăsăm seduși de cele urâte ale lumii. Urâte, pentru că păcatul se reflectă în ele.”

„Ne rămâne, așadar, Frumusețea, acolo unde o mai putem găsi, în adâncul nostru, întâi de toate. Să o scoatem la iveală, să o punem în lumină, să o întrupăm în viața noastră, în tot ceea ce suntem, căci tot ceea ce este frumos, bine, adevăr, la El ne conduce, la bucuria de a ne afla afla sensul și viața.”

(Virgiliu Gheorghe, editorial Familia Ortodoxă, nr. 127, august 2019)



Citind articolul încărcat de sens și înțelesuri din care am extras pasajele de mai sus, nu am putut să nu mă gândesc la o mână de oameni cu adevărat luminoși pe care i-am întâlnit de-a lungul anilor. Un astfel de om este și o bătrânică pe care am cunoscut-o la biserica din Nucalia, doamna Anica. E atât de firavă, mică și plăpândă, parcă se împuținează pe zi ce trece... În momentul în care te privește însă, e un adevărat izvor de lumină; chiar i se citește pe chip bucuria de a te vedea. Ochii vii îi sclipesc, dăruindu-ți o bucată din seninătatea cerului...