...
Suntem, cu toții, prinși între ecrane. Dependenți de ele, din zori și până-n seară. E ca o boală, de care ne desprindem cu mult greu. Am observat adesea și la mine asta, deși încerc din răsputeri să reduc timpul pe care îl petrec verificând e-mailul, mesajele de pe whatsapp sau căutând una-alta pe laptop [în general e vorba de cărți, design de interior sau rețete]. Din fericire, de facebook n-am fost niciodată încântată și nici n-am prea avut multă activitate pe acolo. Îmi ajunge acest păstrător-de-amintiri care mi-a fost dintotdeauna terapie și despre care nu știe oricine.
Scenariul cotidian al oricui: am de așteptat câteva minute la doctor, la magazin, la poștă, la semafor sau oriunde altundeva... Primul impuls: să-mi verific telefonul! Oare nu mi-a scris sau nu m-a sunat nimeni? Dar oare nu pot ca în acel răstimp să citesc ceva dintr-o carte/revistă, să mă liniștesc, să-mi adun gândurile, să mă rog? Să reflectez un pic la ceea ce trăiesc, să privesc cerul, să croiesc visuri frumoase?
Telefonul mobil a devenit o extensie a omului. E omniprezent. Nelipsit, nedezlipit. A înlocuit cărțile, scrisorile, vederile, vizitele, așteptarea, răbdarea... Oh, și câte altele! Vacanța noastră de câteva zile în Leandria mi-a confirmat încă o dată acest lucru. 90% din oamenii de pe plajă aveau telefoanele în mână, cam 10% citeau. Toți părinții pe care i-am văzut [în benzinărie, în mașină la vamă, la restaurant, pe stradă, pe vapor] le dădeau copiilor lor [începând de la vârsta de un an sau doi!] telefonul sau tableta pentru a se liniști și a sta cuminți. Și, într-adevăr, acei copii erau ca niște sfințișori...! Între timp, ei [părinții] își vedeau de treabă: mâncau, glisau la rândul lor pe telefon, povesteau, făceau cumpărături etc. Cel mai mult m-a durut când am văzut, la finalul croazierei de dinainte de plecare, o familie de români cu doi băieți. Mama citea netulburată un roman voluminos în engleză, tatăl glisa, iar băieții [cel mic să fi avut vreo doi-trei ani, cel mare în jur de șapte] stăteau nemișcați, cu ochii în ecran. Timp de trei ore noi am fost mai mult pe afară, am admirat peisajul, mănăstirile, apa cristalină, ne-am bucurat de jocul delfinilor și al pescărușilor, am făcut fotografii... Micul Dar, deși obosit spre final, avusese parte de o experiență cu totul inedită! Ceilalți doi băieți însă nici nu știu dacă s-au ridicat să privească marea... Este doar un mic exemplu, dar se pare că adulții preferă acest ajutor prețios pentru ca ei să se elibereze de grija celor mici în diverse contexte. „N-am încotro” sau „n-am ce-i mai face” sunt cele mai frecvente răspunsuri. Ei bine, se poate și fără! Noi am reușit până acum, concentrându-i atenția Micului Dar pe jocuri frumoase, pe citit, pe descoperit locuri sau lucruri noi și am constatat cu bucurie că a învățat să se minuneze zi de zi de lumea care-l înconjoară... Dacă e ușor? Bineînțeles că nu, dar când părinții sunt pe aceeași lungime de undă și se ajută reciproc, Doamne-Doamne le dă putere. Nu e ușor să ții un copil cuminte pe parcursul unui drum de mai bine de zece ore cu mașina, nici să-l astâmperi la restaurant când e obosit și miorlăit și nu a dormit după-amiază, dar nu e nici imposibil. Eu am învățat și învăț constant datorită lui Dar să-mi cultiv răbdarea, să nu mă mai agit din orice lucru mic, să accept că George are doi ani și se comportă ca un copil de doi ani, iar noi suntem lângă el pentru a-i face viața frumoasă și a-l crește cum se cuvine...
E, indubitabil, mai benefică și de preferat bucuria clipei vieții tale în locul facilei glisări pentru a afla sau a vedea cine, ce, cu cine, cum, când, unde etc.
