despre an

...

2016. Un an preaplin. O viață de om, vorba lui Dar, concentrată în 366 de zile. Multe schimbări, decizii, căutări și călătorii pentru noi, toate sub ocrotirea lui Doamne Doamne…

În luna lui Florar am devenit, din doicaunul wannabe, doicaunul cu adevărat [asta după ce toate s-au rânduit mai bine decât ne-am fi așteptat; concluzia la care am ajuns după ce a trecut nunta e sfatul unuia dintre lupii tineri, și anume că ceea ce contează e relația și cum rezistă ea presiunilor evenimentului, nu detaliile pentru care oamenii se preocupă atât, atât de mult]. Deja au trecut șapte luni jumătate de atunci…Gustar a venit și el cu veste mare despre existența planetei B168 și a unicului ei locatar, Micul Dar. Minunea ascunsă în marsupiu crește zi de zi, luptându-se constant cu nestatornica doamnă Moglob pentru vitaminele de care are nevoie. Luna de miere târzie [cea timpurie, care s-a întins până la ziua mea, a fost o fugă de o zi jumătate într-un loc secret] ne-am luat-o în a doua jumătate a lui Răpciune, când am petrecut câteva zile în Grecia [o sumedenie de peripeții care mai de care mai hazlii]. În luna lui Brumărel ne-am găsit [adică Dar l-a găsit, eu am contribuit doar cu susținerea morală] locșorul de Acasă [care a devenit al nostru la final de Brumar]. La începutul lui Brumar i-am făcut o vizită scurtă lui Sherlock, la Viena, iar la finalul lunii am zburat cu avionul [eu pentru prima oară] și am petrecut o zi în Ikea căutând mobilă și întorcând pe toate fețele combinațiile de culori și obiecte. Ne-am mutat de pe Stelelor la jumătatea lui Undrea, deși încă nu avem bucătărie și facem naveta pentru masă. Într-o zi mai batem un cui, în alta mai luăm o floare, și uite așa Acasă crește pas cu pas, odată cu noi și cu Micul Dar.

Dacă îmi pare rău pentru ceva, e, în primul rând, amânarea lucrării de disertație. Nu m-am urnit la timp și nu am putut frunzări ceva seara, în două-trei săptămâni, preferând să mai treacă un an pentru coacerea ei. [De altfel, nici acum nu știu sigur dacă voi mai apuca s-o scriu, deși nu-mi place să las lucrurile neterminate…] Ar mai fi și hora scrisoricească, pe care am oprit-o tot din lipsă de timp; uneori mă gândesc că am fost cam egoistă față de ceilalți horitori și că ar trebui s-o regândesc așa încât ei să simtă din nou bucuria primirii gândurilor bune în plic…

S-au întâmplat, bineînțeles, multe lucruri neașteptate. Am recitit adineauri lista scrisă în urmă cu un an. Unele nu s-au îndeplinit, dar reflectând acum la ele îmi dau seama că nici nu mi-ar fi folosit. Poate fi dovada faptului că ne schimbăm, că, odată cu trecerea timpului, ni se schimbă modul de a gândi și prioritățile… Dacă e să ascult sfatul sorei sufletului meu, important să ne bucurăm de ceea ce reușim, nu să ne cramponăm în eșecuri.

Carevasăzică, urmează un nou început! Un an a cărui foaie albă ni se așterne dinainte așteptând să o umplem pic cu pic, zi după zi…

  

retrospectiva 2016 în imagini

Gerar:

Făurar:

Mărțișor:

Prier:

Florar:

  

Cireșar:

Cuptor:

Gustar:

Răpciune:

Brumărel:

Brumar:

Undrea:

Lumina ce răzbate prin fereastră

Bucuria nu are vârstă

...

Bucuriile celor mici sunt și bucuriile celor mari!

„Răsărit-a lumii Lumina cunoștinței”

 ...

Crăciunul - sărbătoarea încărcată de duioșie, momentul din an în care parcă plutim într-o lume de basm datorită colindelor, albului diafan al zăpezii, mirosului de brad și căldurii celor dragi... 

112 / 25

...

Era aproape de miezul nopții. Înainte să plece de pe Stelelor, Scaiete zâmbi și-i spuse lui Ciuline: „Numai să nu ne întâlnim cu vecinii!” „Care dintre ei?” „Și cei de-aici, și cei de-acolo”. Au râs câteva secunde pe seama glumei, apoi au descuiat și încuiat în liniște. Într-adevăr, cine i-ar fi văzut cu două plase și două perne în mână la acea oră ar fi crezut ori că fug, ori c-au fost dați afară, ori că sunt puțin nebuni. Adevărul era, de fapt, mai simplu: neîmpăcați cu tic-tacul, se îndreptau spre al lor Acasă. Cel de pe strada cu rezonanță de toboșar, unde-i aștepta Brăduț cel proaspăt împodobit, pereții care răspândesc miros de lemn și liniștea... Liniștea de după multe căutări [unele neterminate], o liniște a regăsirii... Nu au masă, dar au Acasă!

un nou Apolodor

...

versiunea audio a Adei Milea

Am străbătut frigul greu până la Cartea de nisip special pentru întâlnirea cu Apolodor - și, bineînțeles, Dan Ungureanu, omul care a dat un suflu nou și duios minunatei povești. Am coborât „scările ghidușe” ale pivniței livrești și ne-am așezat lângă șirul de cărți, așteptând să aflăm măcar o frântură din cum a luat viață această aventură desenatoare. Se pare însă că cei mici au avut mai mult noroc, pentru că, de fapt, mai mult lor le-a fost dedicată această întâlnire. Sunt fericită totuși că l-am întâlnit pe ilustrator și că a semnat și exemplarul Micului Dar...

prima ninsoare

...

Deja se înserase. Primii fulgi i-am zărit uitându-mă din întâmplare pe geam; aproape că m-am frecat la ochi - nu mă așteptam să-i văd, asta deși știam că Ștrămpănel merge la săniat de zile bune... Dacă Timișoara ar fi o poveste, atunci ninge ca-n povești! Cum să nu te bucuri de zăpadă, după atâtea luni în care covorul alb și-a pregătit venirea? De fapt, parte din bucurie a fost a Micului Dar, care a văzut [dinăuntru - cu telescop special?] prima lui ninsoare...

suc de sfeclă la doamna Moglob

...

Mai nou, eu și doamna Moglob, ne dăm întâlnire în fiecare lună! Nu că-mi face plăcere, dar altfel, nestatornica, simțindu-se neglijată, ar putea clătina planeta B168 - or, nu ne dorim deloc asta! La ea la suc de sfeclă trebuie să fii aristocrat. Să ai muuultă răbdare, să nu te superi, să nu te agiți și să accepți înțepăturile. Măcar poți să-ți iei câte-o carte cu tine, nu se supără nimeni! Așa se face că de data asta am citit despre o călătorie fantastică imaginată de C.S. Lewis și-am reluat povestea lui Apolodor, minunatul pinguin care voia să ajungă-n Labrador [noua ediție de la Arthur, cea în care ilustrațiile parcă îmbogățesc și însuflețesc altfel scriitura domnului Gellu Naum]. Carevasăzică, îți iei în primire locul în salonul alb și îți aștepți rândul. Nu ești primit de îndată, ar fi prea ușor! Întâi trebuie să dovedești că ești aristocrat. Că ai răbdare, că nu te superi, că nu te agiți. Abia după aceea binevoiește doamna să te servească. Are destui musafiri, motiv pentru care uneori vizita se poate prelungi de dimineața până seara. Important e ca la final să mai fi primit încredințarea din partea ei că, pentru încă o lună, va încerca să fie cât de cât darnică și cu locuitorul planetei B168...

...

mă bucur că te bucuri că mă bucur că te bucuri! [uneori ești mai ghiduș ca mine!]

Fă, Nană, lumină-n casă!

foto: © Șandreea

...

Nici nu mai țin minte de când nu-l mai văzusem pe Lupul tânăr. Oricum, demult... Ajunsă la Filarmonică și văzând costumele populare umblătoare, am început să mă umplu de atmosfera de Oașa. De liniștea de acolo de care mi-e atât, atât de dor... Fotografiile care se derulau pe ecran mi-au adus parcă locul și mai aproape...

Perspectiva de viață a unui om mereu aproape de Dumnezeu e binefăcătoare. Chiar și doar cu un gând bun dacă rămâi, tot ești mai bogat! Pe lângă explicația diferenței dintre copilărie și maturitate [„copilăria este starea în care ai din ceea ce primești, iar maturitatea este starea în care ai din ceea ce dăruiești”], ceea ce mi se aplică mie cel mai mult în momentul de față e despre faptul că „Nu alegi din viață cum alegi din ciorbă: numai ce-ți place! Mai trebuie să fie și încercări...”

Astfel de evenimente nu doar că te scot din cotidian, ci, mai presus de toate, te ajută să înțelegi [sau să reînțelegi] că „Ortodoxia este o credință a frumuseții, plină de semne și semnificații” și că „pentru a avea acces la realitate, trebuie să ne curățăm interioritatea”.

Concertul de colinde mi-a reamintit trăiri de acum patru ani [și din cei anteriori, dar mai cu seamă de acum patru ani], m-a transpus într-o altă stare și chiar într-o altă lume. Ce bine că în preajma Crăciunului primim asemenea bucurii! Maturitatea este starea în care ai din ceea ce dăruiești!

clepsidra inimii

...

Câte schimbări apar în viața unui om! Scriu asta raportându-mă, bineînțeles, în primul rând la mine. Dacă în urmă cu doi ani lucram pentru domnul Microsoft și eram la început cu numărătoarea lui doicaunul, anul trecut pe vremea asta plecasem din Sibiu, fiind inițiată într-ale reviziei, iar acum, purtători ai aceluiași nume, doicaunul și jumătate doi în unu, așteptăm să ne mutăm Acasă și ne imaginăm cum o să fie zglobiul Mic Dar... 

Sunt multe pe care le simt altfel. Multe schimbări, trăiri, emoții, situații care, inevitabil, te transformă. Poate că e normal, deși uneori tot mi se pare ciudat să am impresia că parcă a trecut o viață de la o amintire de acum câțiva ani, nemaivorbind de copilăria de care se bucură acum Ștrămpănel... 

Mi-am amintit zilele astea de suportul de lemn încropit de tata în colțul unui perete al camerei de zi, suportul pe care ne țineam noi jucăriile când eram mici. Îi aveam acolo pe balerinii Gina și Fred, încă vreo câteva plușuri, o păpușă bâzâitoare cu cheiță și una mai grăsuță a Tâlvanei, plus două locomotive identice pe care le primisem într-un an de Moș Nicolae. Într-unul din acei ani în care ne curățam și lustruiam ghetuțele minute în șir, să fie Moșul mulțumit. Câte vieți au trecut de atunci?