...
La început e doar locul. Mai mult sau mai puțin nivelat, uneori semi-împădurit, alteori pustiu-pustiu, câteodată cu vreo încăpere veche de generații, care abia se mai ține în cărămizi... Apoi se găsește o familie care se îndrăgostește de el, o familie dornică să-și clădească acolo casa. Acasa, adică. Îl cumpără și se apucă de treabă. Planurile croite împreună încep, pas cu pas, să capete contur [deși uneori conturul acesta prinde formă cu adevărat în ani de zile]: sapă fundația, ridică pereții, pun acoperișul, tencuiesc pereții, pun geamuri [și obloane, dacă e nevoie], uși, podele, aduc mobila, vasele și toate lucrurile-amintiri-dragi și se stabilesc acolo. Cu fiecare anotimp care trece, o mai înfrumusețează un pic. Ba un rând de flori în curte, ba un leagăn în grădină, ba un scaun nou, ba un raft pentru cărți construit de un prieten tâmplar... Locul, care la început nu spunea nimic despre ei, le devine Acasă. Așa e și omul. Așa e și o poveste de dragoste. Crește pe zi ce trece, devine mai puternică, mai plină de sens, tinde spre desăvârșire... Carevasăzică, cel mai important e faptul că acum creștem. Locul propriu-zis încă nu-l avem, dar Acasă al sufletului a căpătat rod de care să aibă grijă...