...
am ajuns acasă duminică noapte, și tot simt că n-am apucat să mă dezmeticesc bine. după excursia peripețioasă de zece zile, m-am întors om nou. așa mi s-a întâmplat de fiecare dată când am călătorit departe, doar că, trecând destulă vreme de când nu am mai avut acest prilej, cam uitasem cum e și cât de îmbogățitor din toate punctele de vedere poate fi un loc nou. încă nu am avut răgaz să dau o formă pseudoliterară tuturor notițelor pe care le-am luat, dar mă voi urni la a face asta zilele viitoare. în primul rând pentru noi, ca să ne amintim peste ani de cele ce am simțit și de momentele buclucașe sau dramatico-hazlii prin care am trecut.
motivul pentru care mi-am pus a doua pereche de ochi la astă oră târzie este însă altul. altcineva, mai bine spus. e vorba despre trimițătoarea unicornului. voiam să scriu despre ea câteva rânduri...
Am cunoscut-o în iulie, la atelierul despre obișnuințe din orașul lui Bucur, atelier unde ne-am strâns aproape două duzini de oameni. Pe ea am ochit-o de când a intrat pentru că mi s-a părut că seamănă cu personajul Camille din Ensemble c'est tout. Am simțit că o cunosc de undeva, deși o vedeam întâia oară. Întâmplător, numărătoarea a făcut să fie primul om cu care-am povestit. Și tot întâmplător, am ajuns să-i spun despre scrisori și, foarte pe scurt, despre jocul acesta în care-am intrat de ani buni. În momentul în care i-am văzut ochii sclipind, am știut că va începe să scrie. [Deja se declanșase dorul acelui ceva uitat, dar inedit...] Mi-a spus că e grădinăreasă [poate una dintre puținele meserii de oraș care te apropie de natură] de puțin timp și că viața ei e în continuă schimbare. Deși firavă la trup, am simțit că e o luptătoare! Acum sunt sigură că e așa!
Duminică noapte mă aștepta un plic pe birou. Era prima scrisoare de la ea. Frântă de osteneală, mi-am prelungit bucuria până dimineața. Am scris de nenumărate ori cât de fascinant mi se pare să descopăr mărturisirile de început ale unor oameni care redescoperă bucuria de a scrie. [Probabil că la un moment dat chiar o să leg o carte despre toate aceste stări ale omului în fața unei foi albe de hârtie]. La fel s-a întâmplat și de această dată. A trimis plicul, deși inițial a ezitat și a amânat mult. „N-am foaie de scrisoare, mă dor degetele de la grădinărit, n-am o unealtă de scris pe măsura plăcerii mele tactile, în plus n-am starea necesară de a mă aduna în gând; dacă îi transmit zbuciumul meu și o afectez negativ...” E interesant cum poți afla atât de multe despre un om din modul în care se exprimă. Ea e unul dintre puținii care scriu fără nicio greșeală de ortografie, deși se scuză nejustificat de stângăcie. O Camille de București care se îngrijește de sănătatea grădinilor. Cred că Cineva de Sus va avea grijă să se îngrijească și de sănătatea ei... Nu cred, sunt sigură!
