“ Părinții fac totul oricând pentru noi -
Ne nasc şi ne cresc mai mari decât ei,
Rămân apoi cu discreție în urmă,
Nu ne deranjează de obicei.”
(Ana Blandiana- Părinții)
aş fi vrut să fi fost şi ei acolo, să-i ştiu mândri să mă vadă mare, rodul tuturor grijilor şi iubirii lor; aş fi vrut să-i văd zâmbind şi cu lacrimi în colțul ochilor cicălindu-mă să mă uit la aparatul de fotografiat decât să-i ştiu la serviciu îngândurați şi trişti; ar fi fost doar o fărâmă pe care aş fi simțit că le-o dau înapoi după toți sacii de pâine primiți. simt că am devenit o îngâmfată care nu face mai nimic să-i merite pe oamenii aştia simpli şi umili, cinstiți şi responsabili, cu frică de Dumnezeu şi care îndură multe greutăți fără a spune asta cuiva. eu mereu cer şi mereu vreau altceva, uitând câteodată de sacrificiile lor. mă plâng de oboseală şi că nu-mi ajunge timpul să fac tot ce aş vrea..pe când ei...
o să împlinesc 19 ani. liceul se termină peste două săptămâni, bacul bate la uşă; toată lumea mă întreabă ce vreau să fac mai departe şi eu încă dau din umeri: “Ce-o să-mi placă...”. la aceeaşi vârstă tata s-a trezit singur, după o copilărie grea în care a rămas fără tată şi o adolescență petrecută cu bunicii bătrâni şi bolnavi. renunțase la visul lui pentru a le fi alături, pentru ca mai apoi toată viața să ne plaseze pe noi întotdeauna pe primul plan, pe el neglijându-se total. în acelaşi timp, mama era nevoită să-şi întrerupă studiile, să-şi lase familia şi cunoştiințele şi să plece departe de casă, la muncă într-o fabrică. îmi aduc aminte că atunci când eram mică m-au dus de două- trei ori în “vizită”, tocmai pentru a înțelege ce înseamnă greul. să fi avut vreo patru ani şi Tâlvana doi când ei munceau în schimburi, parcurgând pe ploaie, caniculă, furtună, ninsoare, zi, noapte, dimineață ori seară, drumul de trei km până la gară pe jos. cu toate că aveau un salariu modest nu ne-a lipsit niciodată nimic şi am avut o copilărie la care mulți alții “de bani gata” poate nici n-au visat.nu țin minte să ne fi pedepsit vreodată în modul în care obişnuiau să o facă alți părinți, să ne interzică anumite lucruri sau ne impună punctul lor de vedere şi să ne forțeze să facem ce li s-ar părea lor de cuviință.tata ne-a deschis apetitul pentru lectură prin cărțile de poveşti pe care ni le cumpăra, avea mereu un dar aparte de a le alege şi de a şti cum şi când să ni le dăruiască. prin jocuri copilăroase a dat mereu în mintea noastră şi ne-a făcut toate poftele, dar a găsit şi cuvintele cele mai potrivite când ne-a explicat diferența dintre ceea ce e bine să facem şi ceea ce nu ar trebui. din umbră, mama a fost mai severă, un pic mai radicală cu noi, neavând aceeaşi răbdare...dar mama rămâne mama şi o iubim la fel de mult. când se apropia ora 15:30 alergam înaintea lor pentru a ne primi răsplata că am fost cuminți: dulcele mult aşteptat. nu cred că o să uit vreodată de ciocolățelele rotunde cu Scufița Roşie sau de desertul eti-puf cu povestea celor doi iepuri frați năzdrăvani, Puf-alb şi Puf- gri...
acum au trecut toate, e o sâmbătă de mai, 14 mai, stau în grădină în iarba neuniformă printre care răzbate rebel vântul şi un zumzet lin de albine iar Tiranozaurul stă tolănit fără nicio grijă lângă mine...acum mi-aş dori, pentru un minut, o viață de câine...stau în grădină şi plâng pentru că sunt o proastă, sau doar pentru că mi-a ajuns să mă consider proastă şi inferioară, să cred că nu pot face ce-mi doresc.
pentru eforturile lor necontenite mama şi tata trebuie răsplătiți...şi un singur lucru îmi doresc: ca într-o bună zi să simtă că nimic din ce au făcut nu a fost în zadar, că sunt oamenii pe care îi apreciez şi îi respect cel mai mult şi să le spună celorlalți cu un strop de mândrie: “e copilul meu.”... eu nu voi renunța la visurile mele!
mama, tata...mulțumesc!!!