...
Ani la rând am primit de la mamele noastre borcane pline cu bunătăți și apoi li le-am înapoiat goale. La fiecare vizită, aceeași poveste. De vreo 7 ani încoace tot așa... Nu m-am încumetat niciodată până acum să fac vreun sirop, vreun compot sau vreun gem. Nici nu știu prea bine de ce, poate din comoditate și pentru că mi se părea ceva prea greu. Dar orice lucru e prea greu până nu te apuci de el. Apoi înveți, pas cu pas, cum să faci ca să reușești. Uneori îți iese, alteori ceva nu merge tocmai bine - e normal să fie așa.
Vara asta [nu tocmai un moment inspirat pentru că începutul sarcinii mi-a schimbat starea și m-a încetinit] n-am mai răbdat. Am zis că trebuie să fac și eu ceva! Așa că în luna lui Cireșar a fost prima tentativă, cu mugurii de brad culeși de Buuu și Baba-Gium [numele pe care Dodo i l-a dat lui Ștrămpănel] și pe care ni i-au adus acasă într-o plasă generoasă. Am ascultat instrucțiunile unei mătuși și le-am făcut băieților vreo 15-20 de sticle de sirop dulce, cu proaspăt iz de pădure, de care cei mici au fost cuceriți. Nici nu mă gândeam că avea să fie altfel, doar știam cum dispăreau înainte minunatele siropuri de la Măgura. Apoi, în luna lui Cuptor, au urmat coacăzele negre din grădină, pe care până acum aproape că nici nu le luam în seamă - odată cu răcelile dese ale celor mici, am învățat și eu cât de benefice sunt și, culegându-le, am și mâncat pe săturate. Aceasta a fost a doua reușită, așa că am continuat și cu afinele, zmeura și murele. Am făcut și-o tură mică de sirop cu o mână din parfumata mentă din curte. Nu cred c-o să avem toată iarna din el [asta pentru că ursuleții s-au învățat și cer zilnic „suc”], dar, dacă mă mai țin puterile, voi mai face din ce-mi iese-n cale până dă frigul cel mare. Cătina e pe listă.
Orice lucru e prea greu până nu te apuci de el. Apoi înveți, pas cu pas, cum să faci ca să reușești.