...
Timpul meu de scris s-a comprimat într-atât încât a devenit aproape inexistent. S-a transformat în timp de somn pentru că mult-iubita planetă B156 are nevoie să crească, iar dacă nu mă odihnesc pur și simplu nu mai pot face nimic [ceea ce nu mi s-a întâmplat în celelalte 2 sarcini]...
Cu toate acestea, mi-am tot zis că trebuie cumva să strecor un niscaiva răgaz să scriu, măcar în mare, câte ceva despre cei doi năzdrăvani și despre frățiorul lor, pe care-l salută și-l pupă și-l drăgălesc și despre care mă întreabă de câteva zeci de ori pe zi... Nu de alta, dar sarcina va trece repede și peste-un an mă voi trezi că habar nu mai am cum a fost acum.
Prima întrebare a lui Teodor, după ce se trezește și își primește alintul de ursuleț: „Mami, ce ceace bebele nostru/meu?” [„Mami, ce face bebe al nostru/meu?”] Apoi: „Mami, pup pe bebe.” După câteva minute, pregătindu-le micul dejun: „Mami, ce ceace bebe?” Obișnuiam să le spun că doarme, dar mi-am dat seama că trebuie să mai vin și cu alte variante [oricum, ei găsesc destule]. La un moment dat mă trezesc cu Teo zicând: „Mami, ce ceace bebe? Stă cucușul lui?”[„Mami, ce face bebe? Stă în culcușul lui?”] În alte zile mă tot întreba: „Mami, când iese bebe?” sau „Mami, când vine bebe?”, dar pentru că George i-a tot repetat că bebe se va naște înainte de ziua lui, acum spune și el bucuros: „Bebe naște ziua mea!” Cred că cea mai dulce replică a lui a fost aceea dată deunăzi întrebat fiind cum vrea să-l cheme pe bebe; foarte sincer a răspuns: „Fată”. [Între timp s-a răzgândit și a preluat ideea lui George, pe care mi-o repetă de câte ori pot, doar-doar mă vor convinge.] Încă una care mă topește e: „Mânci pe bebe!” [„Îl mănânc pe bebe!”]. Când îl întreb cum așa, îmi zice: „Mânci pe bebe de drag!”, asta pentru că le-am tot spus eu că-i mănânc de drag. Iar Dodo e acum la perioada în care reproduce orice replică aude.
Nici George nu se lasă mai prejos. În toată această perioadă a avut o bucurie nespusă în a le împărtăși tuturor că vom mai avea un bebe și, după ce a trecut o vreme și nu mai era secret venea mereu și-mi șoptea la ureche dacă poate să spună și cutăruia, și cutăruia. Deși burtica abia acum a început să fie vizibilă, el se tot mira de mai bine de-o lună încoace [când eu eram doar balonată]: „Mami, uite-te și tu ce crește copilul acesta! Ție-ți vine să crezi?” Bineînțeles că și el vine să-l pupe și să-l îmbrățișeze ori de câte ori poate. I-a pregătit desene special pentru el, iar zilele trecute a petrecut o întreagă dimineață adunând lucrușoare de prin casă și așezându-le într-o cutie de cadouri. Dar pentru bebe, de care nu am voie să mă ating. Replici de genul „Mami, când vine bebe acasă îl pun din prima zi să văd dacă știe să meargă.” mă amuză teribil, dar mă și sperie un pic și mă imaginez singură cu ei acasă trebuind să-l păzesc strașnic pe cel mic. Însă dincolo de toate acestea și de stările de oboseală care mă răpun uneori, sunt foarte recunoscătoare pentru ei și pentru lecțiile de dragoste sinceră pe care mi le oferă zi de zi...
