...
O zi în care un pui de om vine pe lume e o zi de biruință. O zi în care viața biruiește moartea, supraomenescul biruiește omenescul, o zi în care minunea e mai presus de neputință. [Căci numai o mamă care a trecut prin chinurile nașterii și a izbândit știe că durerea ei, oricât de îndelungată și de profundă, ar fi rămas de prisos fără binecuvântarea lui Dumnezeu...]
Trecuseră 2 ani, 10 luni și 4 zile de la prima naștere și uitasem toate acestea. Uitasem insuportabilitatea acelor dureri, precum și sentimentul neputinței depășirii lor. Scenariul a fost pe cât de diferit, pe atât de asemănător. [Noaptea albă, durerile acutizante răbdate cu stoicism, acasă, până nu s-a mai putut, apoi teama că e mult prea greu și n-o să reușesc.] Contextul însă altul. Aceiași noi, alții. Un copil lăsat acasă cu bunicii, în așteptarea bucuriei că „bebe naște”. Un spital cu alte condiții [pentru care am plătit cu vârf și îndesat] și personal bine pregătit și amabil, însă cu doctorul curant [motivul schimbării maternității] lipsă. [Așa a fost să fie; au și doctorii viața lor, nu pot fi permanent legați de un loc. Venind ulterior să mă vadă, mi-a spus: „Până la urmă, tu naști. Noi doar suntem acolo...”] L-am avut pe Dar veghind de această dată la căpătâiul meu, rugându-se și șoptindu-mi neîncetat: „hai că poți!” Oh, și cât de mult simțeam că NU mai pot!!! [Toate mădularele corpului îmi erau extenuate și încordate la maxim...] M-au ajutat mult, desigur, răbdarea și înțelegerea personalului și-am născut - vorba doctorului de gardă - „cu duhul blândeții” și totodată „cu ciudă”. Cu duhul blândeții, în așteptarea minunii, și cu ciudă pe greutatea îndeplinirii obiectivului fără a avea privirea îndreptată în Sus... La capătul puterilor, viața a biruit din nou moartea! Luptătorul nostru a biruit balaurul! TEODOR, darul lui Dumnezeu, s-a născut! Bine ai venit pe lume, puiule drag!