bucuria și răsplata mea

...

Cam așa e când, după o noapte a cărei nuanță tinde dinspre gri înspre alb, în cameră apare Micul Dar și cere „mami, poze!”, bucuros cât cuprinde și nemaiferindu-se de lângă micul lui frățior. Cearcăne și oboseală? Cine le mai știe privindu-i?

16 ale lui Făurar, zi de biruință

...

       O zi în care un pui de om vine pe lume e o zi de biruință. O zi în care viața biruiește moartea, supraomenescul biruiește omenescul, o zi în care minunea e mai presus de neputință. [Căci numai o mamă care a trecut prin chinurile nașterii și a izbândit știe că durerea ei, oricât de îndelungată și de profundă, ar fi rămas de prisos fără binecuvântarea lui Dumnezeu...]

     Trecuseră 2 ani, 10 luni și 4 zile de la prima naștere și uitasem toate acestea. Uitasem insuportabilitatea acelor dureri, precum și sentimentul neputinței depășirii lor. Scenariul a fost pe cât de diferit, pe atât de asemănător. [Noaptea albă, durerile acutizante răbdate cu stoicism, acasă, până nu s-a mai putut, apoi teama că e mult prea greu și n-o să reușesc.] Contextul însă altul. Aceiași noi, alții. Un copil lăsat acasă cu bunicii, în așteptarea bucuriei că „bebe naște”. Un spital cu alte condiții [pentru care am plătit cu vârf și îndesat] și personal bine pregătit și amabil, însă cu doctorul curant [motivul schimbării maternității] lipsă. [Așa a fost să fie; au și doctorii viața lor, nu pot fi permanent legați de un loc. Venind ulterior să mă vadă, mi-a spus: „Până la urmă, tu naști. Noi doar suntem acolo...”] L-am avut pe Dar veghind de această dată la căpătâiul meu, rugându-se și șoptindu-mi neîncetat: „hai că poți!” Oh, și cât de mult simțeam că NU mai pot!!! [Toate mădularele corpului îmi erau extenuate și încordate la maxim...] M-au ajutat mult, desigur, răbdarea și înțelegerea personalului și-am născut - vorba doctorului de gardă - „cu duhul blândeții” și totodată „cu ciudă”. Cu duhul blândeții, în așteptarea minunii, și cu ciudă pe greutatea îndeplinirii obiectivului fără a avea privirea îndreptată în Sus... La capătul puterilor, viața a biruit din nou moartea! Luptătorul nostru a biruit balaurul! TEODOR, darul lui Dumnezeu, s-a născut! Bine ai venit pe lume, puiule drag!

întâlnirea

...

Peste ani, când o să mă întrebați, o să vă răspund că întâlnirea voastră a fost foarte duioasă și luminoasă...

acasă, fiecare-și are propriile tabieturi

...

la el acasă, fiecare își are propriile tabieturi. fără să trebuiască să dea nimănui socoteală pentru ele. fără să stingherească și fără să se simtă stingherit. fără să-i fie invadată intimitatea. pentru că e acasă. apoi, fiecare are propriul stil de a face lucrurile. de a-și organiza timpul, de a găti, de a-și pune hainele în dulap, de a-și aranja cuibul. și e bine că e așa. e bine ca fiecare să și le facă în stilul și-n ritmul lui. asta e concluzia la care am ajuns azi, într-un moment de respiro, când mi-am pregătit un ceai de mușețel și m-am destins, parcă regăsindu-mă... fără un pic de Mozart [sau, în orice caz, muzică clasică] pe fundal, fără să simt că mi-ar fi rușine dacă ar bate cineva la ușă și ar găsi casa alandala, fără să pot aerisi cât vreau, fără să-l știu pe Micul Dar păzit de ecran, fără să pot citi un articol în tihnă sau să scrijestez un gând atunci când apuc... n-aș mai fi eu decât aparent. și nu m-aș mai simți acasă, fiind la mine acasă.

Micul cleptoman

...

           Dragă Micule Dar,

          Iată c-am ajuns și luna lui Făurar tot în așteptarea lui bebe. Am tot zis eu [și de vreo câteva zile și tu ești cu refrenul „bebe naște”] că vine pe lume mai devreme de termen, dar se pare că-i place și că încă-i priește mica lui planetă B167 [unde nu are pat - unul dintre lucrurile care te fac curios, întrebându-mă destul de des asta]. Oare cum o să reacționezi când îl vei vedea? Cert e că abia aștepți să te pot duce și eu din nou în spate, de-a calul, așa cum ți-am promis că se va întâmpla după ce mă întorc de la maternitate.

         Sunt multe schimbări [constante] care ne amuză, ne bucură sau ne solicită răbdarea mai mult în ceea ce te privește. Tati te-a numit Micul cleptoman pentru că nu se poate să deschidem un sertar, un dulap, o cutie, să căutăm ceva într-un anume loc din casă, iar tu să nu te alegi cu un obiect de care nu ai nevoie, dar pe care ții neapărat să-l iei, fugind apoi mulțumit cu el, ca și cum ai fi căpătat un trofeu. Eu m-am obișnuit [când mi-am dat seama că e mai benefic așa] să te las să le scoți, să le studiezi, să te joci cu ele cât vrei, apoi [când ești preocupat de altceva sau când dormi] să le pun frumușel la loc. O dată, de două ori, de trei, de zece, de douăzeci, de câte ori e nevoie. Și-am observat, cu oareșce uimire, că în unele cazuri ții morțiș să faci asta, la rândul tău [chiar dacă întârzii câteva minute la somn].
          Ți-ai mai dat drumul la vorbă, devenind receptiv în a repeta sau a silabisi foarte multe cuvinte [ceea ce nu se prea întâmpla înainte decât rareori]. Ești taaare dulce când pronunți cuvinte ca mare, tare sau Marcel, de parc-ai fi un mic francez. [De altfel, pentru că n-ai putut zice „ceai” sau „zăpadă”, te-am învățat să le spui thé și neige. „Buu, nej?” - e, prin urmare, întrebarea ta adresată bunicilor atunci când vine vorba despre vreme.] Ceea ce mi se pare interesant e faptul că momentan folosești doar câteva pronume și substantive [nu m-am gândit niciodată că verbele urmează mai târziu], singurele două excepții fiind verbele „a se naște” [„Mami, bebe naște?”] și a vrea [„Nu viau!”].
         Dacă cititul și joaca de-a slujba [am transferat lucrușoarele din valiză la tine în cameră] nu sunt printre noutăți, dormitul în patul cu scară e o reușită care ne bucură acum, înainte de a se naște bebe. Nu a fost ușor vreo câteva nopți [eu fac și-acum naveta și dorm iepurește], dar orice schimbare cere timp, răbdare, perseverență... Împreună vom reuși orice ne propunem!
          Vor mai fi fost și altele de scris, dar momentan e destul.

                                                                                                                        te iubesc, Mamia

                                

gândul de dinainte al mamei

...

Și Mai Micule Dar,

mă-ntreb zi de zi

cum vei fi

și viața noastră

împreună

cum se va zidi.

odată ce va-ncepe

însă

n-o să mai știu

înainte cum a fost.

și-atunci

tot ce mi-am imaginat

va fi devenit

făr-de-rost...

„Căsuța” e și povestea mea...

...

Am parcurs la un moment dat [repejor, desigur] în librărie cartea „Căsuța” [care a primit Caldecott Medal în 1943], de Virginia Lee Burton, apărută în limba română la editura Cartea Copiilor în anul 2014 și mi-o doream pentru acasă, pentru noi. Acum că o avem și am citit-o de nenumărate ori împreună cu Micul Dar, îmi dau seama că mă regăsesc foarte mult în ea. Cu fiecare lectură din ce în ce mai mult. Am plecat și eu [sau poate-am stat pe loc, asemenea ei, doar timpul s-a schimbat] de la margaretele dragi și de la mărul cu scrisori și povești ca să descopăr viața din mijlocul orașului... Și-acum tânjesc la reîntoarcerea [care-o mai fi sau n-o mai fi] într-un loc mai liniștit, de unde să pot privi în voie trecerea anotimpurilor, luna și stelele... Dar pentru asta e nevoie de o nouă fundație. Și, momentan, de multă răbdare.

O carte cu adevărat deosebită, pe care o recomand cu dragă inimă!

despre decizii

...

Viața de adult e despre luat decizii. Și nu puține. Și, de multe ori, nu ușoare. Dar trebuie luate. Și apoi, nu-ți rămâne decât să-ți asumi ce va urma. Chit că lucrurile nu decurg așa cum te așteptai sau îți imaginai... Căci nu e vorba doar despre tine și despre urmarea unui drum lin. Ești adesea dezamăgit, dar n-ai încotro. Înghiți în sec și mergi mai departe. Dacă ți se cere, semnezi și punct. Ai luat o decizie. Unii se spală pe mâini de toate complicațiile care pot apărea în ceea ce te privește. Dar tu ai știut asta. Ai decis, ți-ai asumat. Mai presus de toate, ai știut că în toată această poveste nu ești singur, nici uitat. Niciodată singur, niciodată uitat... Ai inima Sus, mergi înainte!