...
„Știu că uneori e insuportabil de frumos, alteori insuportabil de greu, că uneori ai vrea să mori ca să nu mai doară, că alteori ai face orice să supraviețuiești. O să treacă răul, o să vină mai bine, care va trece și el, o să vină apoi perfectul, care va trece și iar va fi rău. Ni se întâmplă tuturor, indiferent de vârstă, salariu sau oraș natal. Și tocmai asta e partea cea mai frumoasă: că nu știm ce urmează, dar rămânem să dansăm împreună separat prin Univers. Ce bine că ne putem lua în brațe unii pe alții chiar și așa, doar în gând, că știm atât de multe unii despre alții chiar dacă nu ne cunoaștem, că de fapt ne asemănăm atât de mult, mai mult decât ne deosebim, că nu există om trist, fericit, bolnav sau singur să nu se bucure de o îmbrățișare din aceea strânsă, cu ochii închiși, cu zâmbet ascuns în umărul celuilalt, cu inimi care se ascultă și se înțeleg, chiar și numai pentru trei secunde.”
(Ioana Chicet-Macoveiciuc)