...
Fotografia de mai sus e făcută în urmă cu mai bine de o săptămână, pe când Aricel, acest dulce prinț-al-treilea-la-părinți era mai rezonabil cu mine și dormea măcar o oră, adică un minim interval, cât să pot găti prânzul, pune haine la spălat, strânge în mare prin casă și, eventual, cât să le dau celor mari de lucru [în caz contrar, ei găsindu-și alte activități care le convin în această perioadă: de construit utilaje din lego sau de făcut colibe, pizzerii sau ceainării - numai eu știu ce implică aceste construcții și cum mi-au copt o mare turtă de încercare a răbdării în acest post].
Cum e acum, la șase săptămâni de viață? Acum mai doarme DOAR în brațe sau în marsupiu [după 2 ore, vai spatele!] și are un al șaselea simț, căci atunci când e așezat în pat sau în pătuț se trezește în maxim 5-10 minute. „Maaaaaamiiii, s-a trezit Dimi!” Prin urmare, vrând-nevrând, am învățat să mă descurc și așa. Cu o mână avându-l în brațe și alăptându-l și cu cealaltă pregătind gustări sau activități pentru cei mari sau citind sau strângând de prin toate colțurile apartamentului tot ce e foarte-ușor-de-răvășit-și-tare-greu-de-pus-la-loc.
Mai durează un pic până când Zebruț își reglează programul, iar mie nu-mi rămâne decât să mă bucur de fiecare zi, oricât de grea sau de solicitantă ar fi. Recompensa e neprețuită...
