Dragă Foarte Micule Dar,
Iată că până la urmă, târâș-grăpiș, vrând-nevrând și tot tărăgănând, am ajuns și împreună într-un salon alb. La fel ca în cazul fraților tăi mai mari, pentru resuscitarea doamnei Moglob, moștenirea mea de familie. Am avut zile cu mare strângere de inimă, dar am ascultat sfatul înțelept că suntem în mâinile lui Dumnezeu, așa că, nădăjduind că acest lucru e spre binele tău, am acceptat. Dacă a fost ușor? Da, a fost mai ușor decât mă așteptam dintr-un anumit punct de vedere. Dacă a fost greu? Da, a fost mai greu decât mă așteptam și-mi aminteam din alte puncte de vedere... A fost și dureros, dar a trecut și-n câteva zile va trece complet. Acum sunt înapoi pe „câmpul de luptă”, ar trebui cu forțe proaspete [poate pe planeta B156, că eu una nu le simt].
Ei, dar dacă n-aș fi mers, cum mi-aș fi amintit de suferința din spital? În iureșul în care sunt acaparată zilnic uit că alți oameni zac bolnavi în saloane albe, în care se întorc, poate, lunar pentru tratament... Și, bineînțeles, n-aș fi cunoscut-o nici pe doamna Farago [nu, nu era rudă cu poeta], o figură de poveste. Timp de o zi și-o noapte a fost colega mea de salon [singura colegă într-un salon cu 11 paturi pentru că alte trei doamne au fost externate până după-amiază] și mi-a făcut capul calendar [George a fost curios să știe ce înseamnă asta]. Biata bătrânică era foarte dornică de vorbă [locuind singură, clar era „nevorbită”, cum zice cineva drag], iar eu, extenuată, îmi doream liniște și să pot citi ceva de îmbărbătare. Prin urmare, o combinație nu prea reușită; m-am sacrificat cât am putut... Am aflat, fără să întreb și fără să vreau, povestea nepoților [din partea surorii care suferă de sindromul Munchausen] plecați în Italia, dar și pe a celor care locuiesc în oraș și au un bebeluș de un an, născut prematur, pe care-l cocoloșesc cu tot soiul de daruri aduse din afară. Am aflat și despre vecinul care dă pe toată lumea în judecată și cheamă poliția pentru orice fleac sau închipuire, despre garsoniera în care locuiește, despre emisiunile pe care le urmărește și tot felul de nimicuri din viața de zi cu zi. Subiectul preferat era însă acela despre familia din Italia. Pe la ora 10 seara [da, de data asta a trebuit să înnoptez acolo] nu mai puteam de oboseală, nu mai suportam acul cel dureros din mâna dreaptă și nici lumina deranjantă a neonului. Voiam doar să fie liniște și să mă pot odihni. În cele din urmă, a înțeles și doamna Farago - îi dădeam răspunsuri cam monosilabice. După ce m-a întrebat dacă am un somn iepuresc, mi-a mărturisit că dumneaei se mai sperie în somn, că visează mult și că fără pastile nu poate dormi. Prin urmare, și-a luat medicamentul, s-a înfofolit bine cu pătura [eu nu mai puteam de cald] și-a adormit cât ai zice pește. Eu? Eu am rămas să mă foiesc, pentru că de adormit n-am reușit. Măcar stinsesem neonul, dar ceasul de pe perete ticăia, doamna Farago începuse să sforăie, tu făceai întinderi, patul era inconfortabil și cearșaful nu avea elastic. Într-un cuvânt: voiam acasă! Cred că în jurul orei 1 am ațipit o oră și ceva, apoi am mai avut câteva răgazuri de sferturi de oră și aia a fost odihna din acea noapte. Doamna Farago a dormit aproape neîntoarsă până dimineață.
A fost greu și-a fost ușor. A trecut și asta, vor mai veni și altele [oho, câte și mai câte!]. Îmi vin acum în minte cuvintele pe care mi le-a spus un om mare [MARE cu adevărat!] în urmă cu 2 săptămâni: „Hai, Georgiana, hai! Bucură-te și taci din gură!” Mă bucur și sunt recunoscătoare pentru fiecare zi în care ești în burtică [n-am mai apucat să scriu, dar când mi-e greu iarăși îmi imaginez că voi naște prematur], însă cu răbdarea și tăcutul din gură e mai greu. Îmi dau silința cât pot...
cu dragoste, purtătoarea planetei tale