...
Copil fiind, aveam o fascinație aparte pentru oraș. Îmi amintesc foarte bine mirosurile care domneau din jurul gării din Sibiu, dar mai ales nerăbdarea de a ajunge în fața vitrinei unei librării. Acela era locul cel mai dorit. Dacă și intram și mi se cumpăra ceva, oricât de mic de printre rafturile pline cu minunății, zburdam de fericire! Asemenea Căsuței din povestea Virginiei Lee Burton [poveste pe care o recomand din toată inima, e una dintre preferatele noastre] „mi-ar fi plăcut să știu cum este să trăiești într-un oraș”.
Cum sunt acum, vreo 20 și ceva de ani mai târziu? Acum, când sunt nevoită să-mi plimb copiii între betoane și claxoane și multă agitație și zeci, sute de blocuri? Sunt tot asemenea căsuței: „Stelele nu se mai vedeau deloc din cauza luminilor puternice ale orașului. Nu-i plăcea să trăiască în oraș. Noaptea visa dealul pe care fusese construită, și câmpul cu margarete, și merii care se unduiau în bătaia lunii.”
Abia acum apreciez cu adevărat valoarea locului așezat în mijlocul naturii. Acum mi-e dor să pot fugi într-o zi toridă de vară la râu, să-mi scald picioarele printre pietrele care aud atâtea povești rostite zilnic de susurul blând al Moașei... Nu e nimic fascinant în a închide toate ferestrele, a porni un aparat de aer condiționat și a sta întreaga ziulică între patru pereți. Când mai ai și băieți plini de energie, obișnuiți să zburde și să zbiere neîngrădiți, pe care să trebuiască să-i ții locului, nu poate fi decât... deloc plăcut.
O să-mi fie din nou dor de aceste ferestre dragi...
